Brandul Vremea Nouã, simbolul Revolutiei de la Vaslui: Multumim celor peste 30.000 de cititori, zilnic!

REMEMBER…Astãzi se împlinesc 29 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, momente sângeroase care au condus la schimbarea regimului Ceausescu. La Vaslui, ziua de 22 decembrie 1989 a început cu o mare fierbere în fabrici, în institutii, pentru cã peste tot se rãspândise zvonul privind mortii si rãnitii de la Bucuresti si Timisoara. Coloana vertebralã a revolutiei de catifea din Vaslui – aici nu au fost victime, ca în alte orase din România, ci doar o emulatie nemaivãzutã – a fost ziarul Vremea Nouã, cu ziaristii curajosi si dedicati meseriei lor. Vasile Avram, Teodor Pracsiu, Constantin Jomir, Dumitru Humã, Vasile Vãsâi, Vasile Sbârnu, Constantin Slavic, Vasile Barbu, Lili Trifu, Alexandru Croitoru, Constantin Zbârlea, Petru Necula sunt doar câteva nume de la Vremea Nouã care au scris istorie în acele zile. La 10 ani de la reînfiintare (dupã ce Patriciu a luat cu japca marca „Adevãrul de Vaslui” am fost nevoiti sã reînfiintãm Vremea Nouã), brandul VRN este mai puternic ca niciodatã. Avem peste 30.000 de cititori zilnic, oameni care ne apreciazã, ne criticã, ne propun subiecte, ne consultã, ne ajutã sã întelegem ce se petrece. Tuturor, la acest moment aniversar, le multumim si le dorim Sãrbãtori Fericite!

Vremea Nouã a fost, fãrã doar si poate, Ziarul Revolutiei, la Vaslui. Frica si spaima din perioada 20-23 decembrie s-au instaurat si la Vaslui. Existau zvonuri cum cã teroristii au împuscat revolutionari, ba mai mult, cã otrãviserã apa din barajele Solesti si Puscasi, cã atacaserã fabrici etc. Atunci, în acele zile de foc, la Vaslui a apãrut primul ziar al Revolutiei, care s-a numit “Adevãrul”, ziar care continua munca celor de la Vremea Nouã. Au fost momente greu de descris. Ziaristul Constantin Jomir, ulterior director al sãptãmânalului Adevãrul de Vaslui, a scris primul editorial dedicat Revolutiei, “Dictatorul a cãzut! Am învins!”, prin care anunta o nouã etapã în viata României. Constantin Jomir povesteste, prin prisma propriilor experiente, ce a vãzut în acele zile cu adevãrat ametitoare. „Vineri, 22 decembrie, orele 10.30. În plin centrul Vasluiului, un grup restrâns de vreo zece persoane s-a adunat în fata statuii lui Stefan cel Mare. Apoi, numãrul celor din piatã a început sã creascã. Din om în om, se vorbea pe soptite ce se întâmpla în acel moment la Bucuresti. (…) Deodatã, din zecile de piepturi s-a strigat spontan: “Jos Ceausescu”, “Jos dictatura!”, “Ieri în Timisoara, azi în toatã tara!”, “Armata e cu noi!”. S-a înfiintat un grup de initiativã care a cerut sprijin sindicatelor din Zona Industrialã. Cîtiva temerari, printre care si Dorel Dãniciuc, Toader Gruia, Gh. Teodor, Ilie Botez si alti cîtiva, au întãrit rândurile unor nuclee de muncitori. Apoi, au venit în valuri zeci de vasluieni, pãtrunzând în centrul civic cu autobuzele. În piatã sau la balconul Consiliului Judetean al PCR – un balcon numit sperantã – agitatia era atât de mare încât era nevoie ca sã explice cineva situatia din tarã. Sefii judetului erau aliniati la intrarea în sediu si nu erau capabili de vreo replicã. Statia de amplificare din piatã, montatã de Lucian Pantazi, este urcatã la balcon, iar primii care s-au adresat multimii au fost Paul Munteanu, Florin Cocos, Octav Gavril, Nicolae Romascu, Elvira Chitic, Marian Enache si multi, multi altii. Permanenta legãturã cu Bucurestiul revolutionar a avut darul de a cunoaste evenimentele (unele distorsionate), asa cum s-au derulat ele în Capitala tãrii.(…) În noaptea de 23 decembrie, s-a ridicat armamentul de la Securitate si Militie, dar starea de panicã se instaurase profund. Zvonurile contradictorii, incendiare, circulau cu repeziciune: “S-a otrãvit apa în barajele Solesti si Puscasi”, “Vin tancurile de la Iasi”, “În Pãdurea Paiu s-au tras focuri de armã”, “La Bârlad, teroristii au împuscat cîtiva revolutionari” etc. Pentru a-i prinde pe teroristi, au fost trimise TAB-uri si tancuri, cu militari si revolutionari. Panica se generalizase. La cârma Consiliului au rãmas cativa în acea noapte. Peste tot erau pericole reale,dar ele erau rodul fricii si al zvonurilor din umbrã. Dorinta de libertate era, însã, mult mai mare. Cea mai importantã calitate atribuitã CJFSN a fost cã nu a permis distribuirea armelor si munitilor, nici în mâna gãrzilor patriotice si nici a cetãtenilor. Presiunea era mare. Pe fondul atâtor zvonuri, se cereau arme, dar CJFSN a rãmas pe pozitie”, scrie Constantin Jomir, în cartea sa.

Povestea aparitiei „Adevãrul de Vaslui” si rolul jucat de echipa de la Vremea Nouã în acele zile

Noii conducãtori ai judetului, printre care se numãrau avocatul Marian Enache, prof. Paul Munteanu, alti membri ai Biroului Executiv realizeazã cã pentru informarea corectã si în timp real a opiniei publice era nevoie de un ziar. Nu existau televiziuni locale, ziare sau posturi de radio la nivel de judet, doar Vremea Nouã. Echipa singurului ziar judetean din zilele Revolutiei trece cu inima deschisã alãturi de revolutionari. Urmeazã un gen de sedintã de redactie, în care se propune schimbarea denumirii ziarului judetean. Se discutã pe marginea sumarului primului numãr al machetei si al denumirii primului ziar liber. Din numerosul grup, o voce rãzbate în eter: “Sã-i punem titlul Adevãrul! Si sã slujeascã Revolutia si idealurile ei!”. „Propunerea a apartinut inginerului Gheorghe Teodor, seful unui nucleu de revolutionari, care s-a aflat pe baricadele mitingului din municipiul resedintã de judet. Altã propunere nu a mai fost. S-a hotãrât, astfel, ca ziarul Vremea Nouã sã-si schimbe denumirea în Adevãrul si sã aparã în dimineata zilei de 23 decembrie 1989 ca primul ziar al Revolutiei pe meleaguri vasluiene”, mai scrie Jomir.

Inginerul Teodor, nasul Adevãrului de Vaslui: „Am împãrtit sute de ziare, pe 23 decembrie, din balconul Consiliului Judetean”

Gheorghe Teodor este, fãrã doar si poate, nasul Adevãrului de Vaslui, cel care a propus noua denumire a ziarului judetean, în loc de vechea titulaturã Vremea Nouã. „Pe 22 decembrie, dimineata, pe la ora 10.00, a apãrut la televizoare cã generalul Milea s-a sinucis. Fuseserã douã momente care îmi dãduserã de gândit privind ceea ce se întâmpla cu adevãrat. Cu o zi înainte, pe 21, cãteii comunistilor vorbeau prin fabrici despre teroristi care veniserã în România sã dea o loviturã de stat etc. A fost primul indiciu. Seara, vecinul meu, care era director la BJATM, mi-a spus de ceea ce se întâmplase la Timisoara, de o manifestatie organizatã de Ceausescu la Bucuresti… Al doilea semnal. Revin la ziua de 22 decembrie si spun cã, imediat ce apare la televizor cã generalul Milea s-a sinucis, am decis sã plec de la serviciu, de la Mecanica. Directorul fabricii, dl. Gologan, a dat ordin sã se închidã portile, sã nu plece nimeni. Eu am iesit la poartã, pe la 11 si ceva si le-am spus cã nu-mi pasã cã nu mã lasã ei sã ies din fabricã. Am ajuns pe la 11 si jumãtate în centrul orasului. Am vãzut cã erau câtiva oameni pe scãrile Casei de Culturã, iar vreo doi se urcaserã pe statuia lui Stefan cel Mare. Cineva a scos niste boxe afarã. Pe la 12.00, când s-a anuntat cã a plecat elicopterul lui Ceausescu, am pãtruns în clãdirea Consiliului Judetean al PCR, actuala Prefecturã. Acolo, ne-am adunat în jurul mesei ovale mai multe persoane, iar dupã 2-3 ore am decis ca seful nostru sã fie Marian Enache. Pe la 16.00, treburile se mai linistiserã, dupã multe zvonuri ciudate. Tin minte cã pe la 17.30 am primit ordin de la Enache sã urc în redactia de la Vremea Nouã, sã pregãtesc ziarul de a doua zi. Acolo, în redactie, în timpul sedintei, am spus cã ziarul va trebui sã se numeascã Adevãrul de Vaslui, asa s-a si tipãrit. Am plecat la tipografie cu unele texte, ale unor ziaristi care fuseserã mai curajosi. Trebuia sã public lista Frontului Salvãrii Nationale. A ajuns si Avram, care era director la Vremea Nouã, spunea ceva cã nu ar fi hârtie, mã rog, am stat toatã noaptea acolo si am tipãrit Adevãrul. A doua zi dimineatã, pe 23 decembrie, am ajuns la 7.30 în balconul de la Prefecturã si am aruncat sute de ziare, cam 300-400 de ziare. Era piata plinã de oameni, ziarul a fost luat de toatã lumea. Ce simt acum, la 29 de ani de la acele evenimente? Cã a fost o Revolutie realã, la care au participat toti românii, dar a fost confiscatã de golani, de fostii securisti ai lui Iliescu. Trebuia sã facem o societate cu fatã umanã si iatã ce am ajuns, astãzi”, spune, cu tristete în glas, inginerul revolutionar. Astãzi, în zi tristã pentru cei care au trãit Revolutia Românã, autoritãtile se vor întrece în declaratii sforãitoare, uitând cã tinerii s-au jertfit pe 22 decembrie 1989 pentru idealuri niciodatã atinse.