DIN FOLCLORUL VASLUIAN… În satele Moldovei de altădată, poveștile țineau loc de ziar, de radio și de știri. Oamenii le născoceau, le ajustau și le dădeau mai departe, seară de seară, la gura sobei. Porneau aproape întotdeauna de la fapte reale, apoi prindeau noi detalii în timp ce circulau de la om la om. Așa apăreau vrăjitorii, solomonarii, blestemele și animalele cu puteri neobișnuite. În lipsa explicațiilor științifice, folclorul devenea realitate.
Pe vremuri, când țăranii își petreceau serile la lumina lămpii și la gura sobei și când dușmanii cei mai de temut erau animalele sălbatice din codri, oamenii țeseau singuri tot felul de povești bazate pe un sâmbure de adevăr. În lipsa ziarelor sau a radioului, se zicea că pe ulițele satului veșnic curgeau zvonuri despre vrăjitori, comori, solomonari, blesteme și alte năzdrăvănii. La Corni-Albești, pe moșia Vladnic, nu era cu mult diferit. În acele vremuri demult apuse, oamenii își imaginau vrăji, focuri vii și alte blesteme aruncate de oameni. Multe din aceste legende s-au pierdut, însă unele s-au păstrat. Așadar, în acest articol vom relata o poveste scrisă de boierul George Lecca în anii 1933, la sfârșitul vieții.
Un braconier renumit
În ziua aceea frumoasă de iarnă, așa cam înaintea amiezii, vremea se burzuluise rău de tot. Nouri plumburii, întâi mai mici și, pe măsură ce se intercalau cu alții, mai mari umpluseră cerul și întunecaseră soarele. Un vânt iute și aspru care-ți tăia fața ca și cu briciul prinsese a sufla dinspre Prut și în același timp o pulbere fină de omăt care ți se vâra cu de-a sila în ochi și se încrusta cu îndărătnicie în țesăturile hainei, îți lua nădejdea de a mai putea înainta, tăindu-ți răsuflarea. Toate vietățile se retrăsese în bârlogul lor, de asemenea și omul… și pe când soarele se pregătea să-și ia calea spre asfințit și vremea se întărise mai amarnic, numai un singur om învălit într-o manta de șfac străveche din care urzeala mai rămăsese, străjuia pe un vârf de deal, în jeliștea crivățului. Dacă cineva s-ar fi întâmplat pe acea vreme prin preajma locului, vântul i-ar fi adus la urechi în răstimpuri sunetul plângător al unui corn de vânătoare. Era Ciurariul, tartorul braconierilor de prin părțile Albeștiului, care-și buciuma desnădăjduit copoiul lui care, dus pe urma unei capre de dimineață, o ținea acum din scurt și numai ecoul pădurii mai trimitea din când în când frânturi din glasul lui. Unde nici nu te-ai fi așteptat, acolo dădeai peste el. Pe vreme rea sau bună, noaptea sau ziua, veșnic era pe câmp sau prin codri în căutarea vânatului. Și doar se știa urmărit, horopsit, de nenumărate ori dat judecății și condamnat la pedepse destul de grele, dar de năravul patimei lui tot nu se lăsa (vânătoarea). Între 40-50 de ani, înalt de statură, drept și subțire la trup, cu o față roșcovană pe care o încadra o barbă încâlcită și de culoare nehotărâtă și ochii lui de un albastru șters, aveau priviri care puteau fi blânde, dar și fioroase. Îl cunoșteam de mult, încă de pe vremea când eram copil, căci fusese un timp pădurar la tatăl meu, dar n-a stat mult că nu-i prea plăcu treaba.
Un copoi vrednic
La fel cu dânsul era cânele lui, o javră costelivă care, când o vedeai, nu-i dădeai multe zile de trăit. Mai adeseori primea câte un picior în burtă de la stăpânul lui decât un boț de mămăligă. Cu toate acestea, câine care să fie mai ahtiat după vânat nu văzusem, după cum nu văzusem până atunci câine care să sufere bătaie până aproape să râmâie în nesimțire, fără ca să scoată un țipăt sau măcar o schelălăitură. De asemenea, nu știu cum făcuse Ciurariu să-l învețe să gonească muțește. Acest câine nu dădea glas după vânat, după cum dau toți copoii de felul lui de se aud cine știe de unde, ci numai icnea așa din când în când atât cât trebuie să fie auzit de stăpânul lui care se află totdeauna prin apropiere, nu și de pădurarii locului. Omul și câinele se înțelegeau de minune. Ambii știau bine că nu fac lucru tocmai cinstit. Javra se păzea de om mai dihai decât sălbătăciunile. Multe focuri de pușcă trase asupra lui au căutat să-l doboare, dar el a știut întotdeauna să se eschiveze. Așa câte un halic, două, se mai rătăceau și în trupul său, dar după câteva zile de zăcere, se făcea iarăși bine. Ca să fi pus mâna cineva pe el să-l prindă? Nu se pomenește încă. Și singura răsplată pentru toată această muncă și inteligență depusă în folosul stăpânului era doar borhăile (intestinele) de la vânatul împușcat pe care le înghițea mai lacom decât lupul. Dar ce era mai extraordinar la acest animal veșnic hămesit și lihnit de foame, e faptul că niciodată nu se atingea de vânatul căzut cum o fac de obicei ceilalți copoi, care până să vie vânătorul, ei au sfârticat o bună parte din el. Era în stare să fi stat ceasuri întregi lângă vânatul mort, fie epure sau capră, așteptându-și stăpânul pe care-l chema necontenit printr-un răcnet ușor, înțeles și auzit numai de el.
Loial stăpânului
Am trimis vorbă în mai multe rânduri lui Ciurariu să-mi vândă câinele, punând pe el prețul pe care-l va cere și nu atât din dorința de a-l avea, căci n-aș fi avut ce face cu un câine ca acela, dar nici n-a voit să audă. Într-o zi, însă, răpus de nevoi, omul a venit de mi l-a adus. Deși bine hrănit și îngrijit, afurisita de javră, cum scăpa din legătoare, întins la vechiul lui stăpân se ducea. Oricât l-a gonit el, l-a bătut, nevoind să-l primească prin curtea lui, cânele nostru nu se dădu dus, preferând să doarmă pe sub garduri și să stea zile întregi nemâncat. Mi l-a adus de câteva ori înapoi. La urmă, văzând că nu mai este nici un chip, i-am spus să-și ia cânele acasă, i-l dăruiesc.
Ulciorul nu merge de multe ori la apă
Odată, într-o pădure boierească bine păzită, în clipa când a slobozit amândouă focurile dintr-o pușcă într-o capră, s-a trezit cu doi pădurari în spatele lui care după o luptă pe viață și pe moarte, au izbutit să-i smulgă arma din mâni, să-l bată bine, să-l lege cot la cot și să-l ducă plocon la curte. Pe câine însă n-au putut pune mâna, căci până să prinză ei de veste, javra dându-și seama de cele ce se petrec, o șterse pe nesimțite, ducându-se întins acasă. Femeia, văzându-l, și-a dat seama că trebuie să se fi întâmplat ceva lui bărbatu-său. Boierul când l-a văzut, a avut o mare satisfacție, căci de mulți ani acest braconier îi pângărea pădurea fără ca nelegiuitul să-i poată cădea în mâni: „Ce-ai crezut, măi hoțule, că ai să-mi scapi întotdeauna? i se adresă el lui și fără a mai aștepta vreun răspuns, roșu la față de mânie, poruncește argaților să-l întindă la scară. Ciurariu a răspuns: „M-au ucis destul slugile d-tale! nu mă mai bate și rușina și Măria-Voastră, că de! dacă ni-o mai rămânea oleacă de viață în mine, n-are să fie ghine, boierul a răspuns: „Da ce crezi, măi păcătosule? că mi-i frică de tine?”. „Nu Măria-Voastră, știu că nu vi-i teamă de mine, dar de descântece să vă temeți”. (Lui Ciurariu îi mersese buhu că-i meșter solomonar și că muerea lui știa să facă și să desfacă). Asupra acestui cuvânt sări și cucoana boierului care, aflând despre ce este vorba și cunoscând reputația de care se bucura acest om în descântece, fiind și ea ca toate femeile, superstițioasă, a insistat atâta pe lângă soțul el să-l ierte, încât el n-a mai avut încotro și l-a iertat, poruncind să-i dea arma înapoi, în urma garanției pe care i-a dat-o soția lui, că de acum nu va mai greși.
Ciurariu aruncă un blestem
VRAJĂ… Când a fost să iasă pe poarta curții, s-a întors cu fața spre pădurarul care l-a bătut (un vechiu dușman de moarte al lui) și îi spuse: „că n-are să treacă de trei ori nouă zile și are să vadă el ce poate Ciurariu”. Dar până atunci, răspunse pădurarul, vezi să nu te mai prind prin păduri, că acolo îți vor putrezi ciolanele. A zăcut el pe coaste cât a zăcut, dar cum s-a putut mișca, a început a umbla cu fel de fel de descântece. Tot satul aflase de pățania lui și oamenii și femeile, când se întâlneau, se luau de vorbă de aceasta. De unde până unde, nu se știe, dintr-un jurnal sau vreo carte, a găsit chipul unui om care aducea puțin la față cu pădurarul. L-a desprins frumușel cu foarfecele și l-a învălit în niște hârtii. Veșnic îl purta la dânsul. Pe orișicine întâlnea, îl oprea și scoțînd portretul din buzunarul hainei, îl întreba afirmativ: „așa-i că ăsta-i „Bontea”, (pădurarul care l-a bătut). Bontea, răspundeau ei: „Apoi de acu, mai am de făcut un drum până la Gorovei (un sat din jud. Dorohoi) la Vasile Solomonaru (un solomonar mai tare ca el) și treaba e ca și gata! Când s-au împlinit de două ori 9 zile, a luat cu el doi oameni din sat ca martori și s-a dus cu ei la un loc unde se afla o fântână străjuită de un plop bătrân. Fântâna nu era umblată de multă vreme, căci se zvonise că pe acolo umblă necuratul. După ce întors cu fața spre miazănoapte a făcut niște semne cabalistice de ale lui, a scos poza din învelișul ei și tot boscorodind din gură ceva, a țintuit-o în coaja copacului la înălțimea unei făpturi de om. Apoi, retrăgându-se cîțiva pași îndărăt, a pus pușca la ochi, ciuruind hârtia.
Pădurarul află de vrăjile lui Ciurariu
SOLOMONARUL… Pădurarul cu pricina, aflase de la alți oameni că Ciurariu n-are hodină, nici zi nici noapte și că-i face de petrecanie cu descântece și cu solomonării. La început nu se prea arăta el îngrijorat, dar când a aflat că a tras cu pușca în chipul lui, a început a intra la idee bietul om și mai mai era gata să trimită lui Ciurariu cuvânt de împăcare. Întâmplarea făcu, ca în timpul ultimelor 9 zile, o boală mistuitoare să-i ia zilele. De atunci nu s-a mai legat nimeni de Ciurariu. Pădurarii nu numai că-l lăsase în pace, dar chiar se fereau să dea ochi cu el, de frica farmecelor. Un an sau doi după această întâmplare, tot pe o vreme de iarnă cu viforniță, așa cam pe înserate, când pustiul pusese iarăși stăpânire pe pământ și cam tot pe același deal de unde-și buciumase el câinele, un foc de pușcă, pornit de undeva l-a răpus pe braconier pentru vecie. A fost bănuit feciorul lui Bontea care era pădurar acum în locul tătâni-său, dar nu a putut fi dovedit cu nimic.
