Bârlădeanul care a fost premier de patru ori își doarme somnul de veci sub o piramidă. Destinul lui Manolache Costache Epureanu

UN BLAZON UITAT ȘI O PIRAMIDĂ ENIGMATICĂ… În Cimitirul Eternitatea din Bârlad, printre cruci și monumente vechi, se ridică o piramidă de marmură care pare desprinsă dintr-o altă lume. În interiorul ei, sub o cruce și deasupra unei podele în alb și negru, se află bustul unui om care a fost de patru ori prim-ministru, revoluționar la 1848, unionist și unul dintre cei care au pus umărul la construirea României moderne. Numele său este Manolache Costache Epureanu, bârlădeanul care a renunțat la tron pentru Cuza, a trecut prin exil, a fondat partide și a rămas în memoria orașului prin cel mai misterios mormânt din județ. În Masoneria Română, acesta este un simbol, fiind considerat unul dintre cei mai reprezentativi masoni din țara noastră.

În cimitirul Eternitatea din Bârlad, lângă vechea capelă, se ridică o construcție care nu seamănă deloc cu mormintele obișnuite: o piramidă din marmură albă, în vârful căreia se vede o cruce. Dacă intri, podeaua este o tablă de șah din marmură albă și neagră și, pe un postament, un bust privește din semiumbră. Bustul aparține lui Manolache Costache Epureanu, politicianul bârlădean care a fost de patru ori prim‑ministru și a participat la nașterea României moderne. Monumentul a fost vandalizat în timpul regimului comunist (în anii ’50 i s‑au smuls plăcile de marmură, iar în 1984 i‑a dispărut bustul), dar în 2012 a fost restaurat de Asociația „M. K. Epureanu”. Legenda spune că nepoții au comandat forma neobișnuită, deoarece știau că bunicul lor fusese francmason în tinerețe; piramida și tabla de șah sunt simboluri masonice. Acest mormânt exotic ascunde o poveste politică fascinantă. Epureanu a fost deopotrivă jurist, revoluționar, diplomat, premier liberal și premier conservator. A renunțat la tron pentru a-l susține pe Alexandru Ioan Cuza, a condus guverne care au modernizat administrația și a fondat primul program politic al Partidului Conservator. Iar după moarte, trupul i‑a fost adus din Germania și înhumat în orașul natal la insistențele a peste 200 de fruntași bârlădeni. 

Copilul din Bârlad care a învățat la Heidelberg

Manolache Costache Epureanu s‑a născut la 22 august 1820, în Bârlad, în familia vornicului Ioan Epureanu și a Catincăi Negel. Provenea dintr‑un neam boieresc cu domenii întinse în Tutova; hrisoavele menționează familia încă din vremea lui Ștefan cel Mare. După școala de acasă, a plecat în Germania, la Heidelberg, Berlin, Göttingen și Jena, unde și‑a obținut doctoratul în Drept în 1839. Era unul dintre puținii politicieni români ai epocii cu doctorat, iar această formare occidentală l‑a marcat toată viața. Întors în țară, Epureanu a intrat în magistratură și, la doar 24 de ani, a fost numit președinte al Tribunalului Tutova (1844 – 1846). Era o carieră liniștită de judecător, dar tânărul jurist avea ambiții politice și un spirit reformator. În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza conducea autoritar, iar nemulțumirea boierilor și a tinerilor „moldoveni școliți” creștea. Epureanu s‑a alăturat mișcării de opoziție împotriva lui Sturdza, mișcare care avea să devină germenele revoluției de la 1848. 

Revoluția de la 1848 și exilul transilvan

La 1848, un val revoluționar a cuprins întreaga Europă. În Moldova, un grup de boieri și intelectuali redactează „Petiția‑proclamațiune de la Iași”, care cerea abolirea privilegiilor boierești și unirea Moldovei cu Țara Românească. Manolache Epureanu a fost unul dintre redactorii documentului. Domnitorul Sturdza răspunde cu brutalitate, îi exilează pe lideri și decide trimiterea lor în Turcia. Epureanu scapă de deportare cu ajutorul viceconsulului britanic din Brăila și pleacă în Transilvania. În exil, participă la Adunarea Națională de la Blaj (3/15 mai 1848) și semnează programul revoluționar de la Brașov, „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”, care prevedea desființarea privilegiilor boierești și unirea principatelor într‑un singur stat românesc. La Cernăuți, se implică în formarea comitetului revoluționar moldovean. Își petrece anii următori vizitând marile capitale europene, în contact cu ideile liberalismului și cu românii exilați. 

Unionist jurist și prim‑ministru al Moldovei

În 1849, Epureanu se întoarce în Moldova. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica, mult mai favorabil reformelor, îl numește președinte al Divanului de Întărituri (1854 – 1856). După 1856, Epureanu devine un susținător fervent al unirii Principatelor, fiind membru al Divanului Ad‑hoc din Moldova (1857) și al Adunării Elective (1858). Deși avea sprijinul boierimii pentru a candida la domnie, renunță la orice aspirație personală și îl susține pe Alexandru Ioan Cuza. Unirea de la 24 ianuarie 1859 îl aduce în prim‑plan. Cuza îl numește membru în Comisia Centrală de la Focșani și, din 27 aprilie 1859 până la 3 aprilie 1860, Epureanu conduce Consiliul de Miniștri al Moldovei. În acest scurt mandat, el încearcă să modernizeze statul: coordonează secularizarea averilor mănăstirești, sprijină înființarea unei bănci naționale și a unui credit funciar și reformează armata prin înființarea unui batalion de geniu. Când Cuza îl trimite la București, Epureanu devine, între 14 iulie 1860 și 14 aprilie 1861, singurul prim‑ministru moldovean al Țării Românești. Aici, concepe un proiect de bancă națională cu capital privat controlat de stat. Conflictul cu Adunarea Legislativă face însă ca guvernul să primească un vot de blam; Epureanu este trimis în judecată pentru presupuse nereguli, dar este achitat de Înalta Curte de Casație și Justiție. 

Președinte al Adunării Constituante și apropiat al lui Carol I

După detronarea lui Cuza (11 februarie 1866), Manolache Costache Epureanu se apropie de conservatori. Din postura de președinte al Adunării Constituante (Parlamentul) convocate în 1866, el girează adoptarea Constituției inspirate de cea belgiană, care pune bazele monarhiei constituționale. Când principele Carol I vine în țară, Epureanu devine unul dintre cei mai apropiați sfetnici ai săi și face parte din guverne conservatoare. Guvernul din 1870 condus de Epureanu rămâne cunoscut sub numele de „Cloșca cu puii de aur”, o metaforă atribuită stabilității și prosperității relative pe care o aduce. A fost totuși un mandat scurt, marcat de conflictele cu liderii conservatori. Pentru o scurtă perioadă (28 octombrie 1872 – 31 martie 1873) deține funcția de ministru al Justiției în cabinetul Lascăr Catargiu, dar demisionează când Adunarea votează înființarea unui Institut de Credit Funciar fără capital străin. Neînțelegerile cu conservatorii îl determină să se reorienteze spre liberali. În aprilie 1876, este numit prim‑ministru liberal, primul șef de guvern al nou‑născutului Partid Național Liberal. Guvernul său inițiază punerea sub acuzare a unor miniștri conservatori, fapt care îl determină pe Epureanu să demisioneze după doar câteva luni. Urmează o perioadă de revenire la conservatori; la 3 februarie 1880, Epureanu participă la fondarea Partidului Conservator și devine primul președinte al acestuia. El reușește să coaguleze aripa conservatoare într‑o formațiune politică bine structurată, punând bazele programului politic care avea să domine viața politică românească pentru decenii.

Diplomația pentru independență și ultimul drum

Criza orientală de la mijlocul anilor 1870 aduce România în pragul independenței. În 1876, Manolache Epureanu, împreună cu ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, redactează un memoriu către marile puteri prin care argumentează necesitatea recunoașterii independenței. Deși independența va fi obținută în urma războiului din 1877‑1878, demersurile diplomatice ale lui Epureanu au pregătit terenul. În 1880, politicianul se îmbolnăvește de tuberculoză și se retrage la Schlangenbad (azi o suburbie a orașului Frankfurt pe Main) pentru tratament. Moare la 7 septembrie 1880, la vârsta de 60 de ani. Familia a cheltuit considerabil pentru a transporta trupul neînsuflețit în România; inițial doreau să îl înmormânteze la Epureni, pe domeniul familiei, dar peste 200 de fruntași bârlădeni au cerut ca marele om politic să fie înhumat în cimitirul Eternitatea din Bârlad. Prim‑ministrul Ion C. Brătianu a decretat funeralii naționale; vagonul mortuar a fost escortat de autorități, iar la înmormântare au participat reprezentanți ai Casei Regale, ai Parlamentului și ai partidelor politice.

Monumentul‑piramidă și povestea celor trei copii

FRANCMASONUL… Monumentul funerar ridicat în 1911 este la fel de neobișnuit ca și viața celui pe care îl adăpostește. Piramida placată cu marmură are interiorul pavat ca o tablă de șah, iar în mijloc se află bustul lui Epureanu. Construcția a fost comandată de nepoții săi, Emanoil și Anton, în cinstea bunicului și a celor trei copii ai acestuia. Bustul a fost realizat de sculptorul francez Charles Jacqout, iar pe postament au fost înscrise numele lui Manolache Epureanu și ale fiilor săi. Fiul său, Ioan, moare în 1894 și este înmormântat alături de tată. Fiica cea mică, Elena, devenită principesa Bibescu, mare pianistă a saloanelor pariziene, moare în octombrie 1902 și este îngropată aici. Fiica cea mare, Ecaterina, se stinge în 1911; numele ei este înscris cu caractere diferite pentru că monumentul a fost finalizat chiar în anul morții sale. Una dintre legende spune că Epureanu era francmason și de aceea nepoții au ales simbolurile piramidei și ale tablei de șah. Monumentul a trecut prin vandalizări: în anii ’50 au fost smulse plăcile de marmură neagră, iar în 1984 a dispărut bustul. Abia în 2012, prin efortul Asociației „M. K. Epureanu”, piramida a fost restaurată. 

Familia și descendenții – o domniță pianistă și o legendă a Parisului

PRIMA VICE-MAMĂ… Pe lângă Ioan și Ecaterina, a doua fiică a lui Epureanu, Elena Costache‑Epureanu, s‑a căsătorit cu prințul Alexandru Bibescu și a devenit principesa Elena Bibescu. Educată la Viena și elevă a lui Anton Rubinstein, principesa a întreținut la Paris unul dintre cele mai ilustre saloane muzicale din Europa. Aici, tânărul George Enescu și‑a făcut debutul la 17 ani, iar principesa l‑a prezentat marilor muzicieni ai epocii. Enescu îi dedica cu recunoștință opera „Poema română” și o numea „prima vice‑mamă”. La 3 februarie 1880, Manolache Costache Epureanu a devenit primul lider al Partidului Conservator; cu o jumătate de secol mai devreme fusese membru fondator al Partidului Național Liberal. Astăzi el rămâne un personaj paradoxal: jurist educat în Germania, revoluționar liberal care a adoptat idei conservatoare, premier al lui Cuza și al lui Carol I, mason și unionist, om bogat care a murit bolnav și a primit funeralii naționale.