ASPIRATII Are 10 ani si o vioarã veche! O tine în mâini cu drag si, de fiecare datã când încearcã se învie sunetele cu arcusul, copilul sperã cã într-o zi va ajunge un mare violonist. Povestea sa începe aici, în “orasul dintre vii”, însã pãrintii sãi, oameni simpli, dar foarte încrezãtori în viitorului bãiatului lor, sunt convinsi cã Paul va ajunge într-o zi pe aceeasi scenã cu celebrul lãutar Nicolae Botgros.
AMBITIOS “Do, fa, fa… Asa e cântecul “Trandafirul”. L-am învãtat primul. E mai usor. I-auzi…”, zice Paul, ducând degetul cãtre buze, în semn de liniste deplinã, pregãtit fiind sã arate curiosilor ce stie el sã cânte mai frumos. Se încruntã spre arcusul pe care îl atinge cu mare grijã. Pentru cã cele câteva acorduri nu par sã fie prea convingãtoare, copilul se opreste din cântat si explicã asa, ca un om mare: “Eu am doar 5 luni de când mã duc la Casa de Culturã ca sã învãt sã cânt. Dar la anul, când împlinesc 11 ani, poate ajung pe scenã. Pânã acum nu am urcat. Mie îmi place când aplaudã lumea artistii. E foarte frumos! Dacã as ajunge violonist mare, cum vreau eu, as vreau sã fiu ca Nicolae Botgros! Doar cã mi-ar trebuie o vioarã mai bunã. Pe asta am primit-o de la domnul dirijor Valericã Petraru. Mi-a spus cã si el a fost odatã ca mine si vrea sã mã ajute”, se destãinuie micutul. Si iar se apucã sã repete, pentru cã, spune el, dacã nu repeti zi de zi, niciodatã nu vei sti sã cânti pe placul oamenilor.
Povestea unui boboc de “Trandafir”!
SPERANTE Vioara a devenit acum “jucãria” preferatã a lui Paul. “Nu stã prea mult timp fãrã sã cânte. ÎI place. Pomanã si-a fãcut domnul Valericã Petraru, un om extraordinar din toate punctele de vedere, cã i-a dat-o, pentru cã noi nu am avea cu ce cumpãra o vioarã. E veche, dar e bunã. Sã stiti cã eu i-am mai lipit-o si i-am dat-o cu un pic de lac, sã fie mai frumoasã. Si îsi face treaba cu ea. Eu sunt bucuros când vãd cã el se trage sã învete sã cânte la un instrument. I-am spus cã într-o zi, cu aceastã vioarã si-ar putea câstiga pâine. E mare lucru cã a fost primit la “Trandafir de la Moldova”. Asta înseamnã cã are ceva talent”, mãrturiseste tatãl lui Paul. Povesta a început în urmã cu câteva luni, când au vãzut împreunã la televizor “un copil cât un scãunel de mare, cântând de mama focului la acordeon”. “Atunci eu i-am spus: mãi bãiete, tu de ce sã nu încerci sã cânti la un instrument. Acum, dacã la carte nu vei avea noroc, mãcar sã cânti si sã îti faci un rost cinstit în viatã. Si el a spus da, e de acord sã învete”, povesteste tatãl.
“La tata nu cer, cã nu are de unde”
Si bãiatul stie cã pãrintele sãu are dreptate. Mai mult decât atât, el ar vrea ca într-o zi, sã câstige destui bani cât familia sa sã nu mai ducã lipsuri. În soaptã, asa cum spui doar cele mai tainice gânduri, micutul se destãinuie: “Eu mi-as dori o vioarã nouã. Si o grãmadã de dulciuri. Cã la tata nu cer, cã nu are de unde. Ia somaj. Câti bani îti dã la somaj? Mai nimic. Si nu are. Nici mama nu are. Eu de asta vreau sã învãt sã cânt la vioarã, ca într-o zi sã câstig ceva, ca ei sã trãiascã mai bine. Poate sã le fac o casã mai mare, mai frumosã”, spune Paul.
ÎNVÃTÃTOAREA
“Ar fi pãcat sã renunte, cã are talent si e si un copil minunat”
Si cum arta cere sacrificii, Paul trebuie sã vinã atât la scoalã, cât si la repetitii din cartierul mãrginas “Recea” pe jos. “Paul e un copil bun si cuminte. Pãrintii au grija lui, dar situatia materialã modestã nu le permite sã facã pentru copil cât si-ar dori. Iar asta este cel mai dureros lucru. Sã vrei sã îI dãruiesti copilului tãu tot ce e mai bun si mai frumos si sã nu poti. As fi foarte fericitã dacã el ar continua lectiile de vioarã. Problema este cã din marginea Husului el trebuie sã vinã cam zi de zi pe jos, pânã în centru. Nu au pãrintii sã îi dea bani de autobuz. Pentru unii, 1,5 lei zi de zi e mult. Si nu de putine ori mi-a fost teamã cã va renunta. E prea mic si drumul prea lung. Îl dor si pe el picioarele… Si-ar fi pãcat sã renunte, cã are talent si e si un copil minunat”, spune Maria Moraru, învãtãtoarea lui Paul, de la Scoala nr. 2.
