Mi-am dorit eroi în viata mea. Pe care sã-i slujesc cu devotamentul de paj al celui mai nobil dintre cavaleri. Dar astãzi am tras pe dreapta de la toate si înteleg cã, trãindu-mi idealurile, am uitat sã mai trãiesc eu. N-am vrut niciodatã sã fiu femeie si nici n-am fost. Un clovn a luat mereu locul femeii ce ar fi trebuit sã fiu. Femeile sunt zâmbitoare si calme si asezate si clipesc diafan, ca sã aibã calitãtile pe care le cautã cei ce fug de femei puternice precum Cleopatra, ce îmi clipeste strengãreste din ochi, acum cã am bãgat-o în ecuatia din care vreau si eu cu ajutorul ei de reginã a Egiptului, sã mã salvez. În primul rând, de la tristetea ce a venit, precum un taifun peste mine, iar astã noapte, a ajuns si în vis. Mã ascundeam în unghere, venea de peste tot o amenintare. Când se închideau si se deschideau usi, era pustiu. Deodatã, din atmosfera asta de teroare din vis, am iesit afarã. Ceva mã grãbea si pe mine si pe altii. Dar în toatã fuga asta, a apãrut acolo un om, ce tinea, sau fãcea parte din copacul imens, înflorit, ce parcã nu avea sfârsit, nici în flori, nici în crengi. Ion Chiriac, artistul fãrã pereche al Cenaclului Flacãra, tinea copacul, sau era rãstignit în el. În frica aceea a mea, au apãrut florile albe ale copacului. Si vocea mamei autoritarã a intervenit, sã fugim. Atunci Ion a spus doar atât, înainte de a pune copacul jos: „Copacul este pentru Mihaela”. În frica ce o trãiam, am primit în dar un copac cu flori. Copacul a rãmas acolo, jos. M-am trezit si mi-am propus sã nu uit visul si copacul. M-am dus imediat în sufragerie, m-am întins pe canapea, am închis ochii si am reusit sã retrãiesc acea clipã de bucurie din vis. De-abia dupã câteva minute, când am deschis ochii, am realizat grozãvia. Cântecul lui Ion Chiriac, „Primãverile iubirii”, a fost si este cântecul lui pe care eu l-am iubit si îl iubesc cel mai mult. „Îti ninge pãrul flori de zarzãr..” Ion mi-a adus din lumea cealaltã, un copac cu flori. Pentru cã l-am rugat cu douã, trei zile în urmã, sã mã ajute, privindu-l pe bannerul mare de unde cântã încã cu chitara, de pe gardul casei noastre, de la Portari. Nu stiti cum e sã ajungi, ca în basm, în Valea Plângerii. Si nu vã doresc. Vã spun eu. Bucuria se ascunde de tine si nu o mai gãsesti. V-as spune sã faceti tot ceea ce simtiti în inima voastrã, sã nu vã fie fricã de nimeni. Eu credeam cã dacã mã duc cu Ion la primar, sã ne cununãm, murea mama pe loc, cã nu ne voia împreunã. Ne-a cununat doar pãrintele Pârcãlabu. În fata lui Dumnezeu, am fãcut o horã în cerc doar cu el si nasii. Cu nimeni altcineva. Nici n-am spus nimãnui. Oricum, între mine si Ion a fost o iubire de frate si sorã, pânã când moartea ne-a despãrtit. Pe noi ne-a unit durerea si idealurile comune pe care le aveam. Am spus, n-am avut timp sã fiu femeie, a trebuit sã merg mereu pe drumuri. Chiar si atunci când ar fi trebuit sã mã pieptãn, ca sã nu îl sperii pe Ion. Dar mie, surioarei lui, mi-ar fi stat bine sã mã numesc Mihaela Chiriac, pentru cã timp de 15 ani am trãit împreunã si am fost doi frãtiori legati în tot ceea ce sunt legati oamenii cãrora le pasã unora de altii. Au încercat sã ne despartã si-ai lui, si ai mei. Si nu ne-au deschis niciunii din ei, usile si poarta. Însã pe noi ne unea fundatia, copiii ei, bucuriile muncii noastre, muzica si poezia, lupta pentru idealurile si pentru ca sã supravietuim în lumea pe care ne-am creat-o. De ce am vrut, de-abia acum, când Ion Chiriac nu mai este pe pãmânt, sã mã numesc Mihaela Chiriac? Pentru cã cel cãruia i-am dãruit fundatia noastrã, care a fost si singura noastrã avere spiritualã, nemuritoare, ce am avut-o amândoi, m-a întrebat atunci când era vorba sã facem ceva pentru Ion Chiriac: „Ion Chiriac este Ion Chiriac, dar tu, cine esti?”. Am descoperit uimitã si la Ghermãnesti, la toate cele trei editii ale festivalului ce i l-au fãcut, o grozãvie. Parcã îmi pãzeau scena, sã nu ajung pe ea. Iar eu stãteam acolo, lipitã de ea. Asa am fost mereu cu Ion. Pe scenã. La final, am înghetat, timp de douã ore acolo, pe afarã, cu cei ce strângeau scaunele si am cersit un colt de pâine, cã începea postul. Toti treceau pe lângã mine, spre locul unde erau strânsi, directori de festival si personalitãti artistice si locale. Si de-abia a fost un loc într-o masinã pentru mine. Dupã multe refuzuri. Si-am spus când am plecat ultima datã de acolo. Mã doare. Mã întelegeti? Mã doare! Dacã m-as fi numit Mihaela Chiriac, ar fi fost si pentru mine, mãcar un loc în masina spre casã. Ion spunea cã Mihaela Manu e numele meu de la ziar. Este, Ioane. Voiam sã ne terminãm casa, apoi sã întindem masa lungã în curte, la Portari. Si atunci sã ne cununãm la primar. Voia sã-si cheme toti fratii, sã vadã cã si Ion si Mihaela au casa lor. N-a fost sã fie. Îti multumesc, Ioane, pentru copacul din vis. O sã mã vindec privindu-l mereu. L-am fotografiat bine.
- Advertisement -
- Advertisement -
