spot_img
17 C
Vaslui
22-sept.-2024
spot_img

Ani de care nu vrem să ne mai amintim

- Advertisement -

SECETA DIN ANII ‘46 – ‘47
• seceta din această toamnă a readus în memoria celor vîrstnici amintirile triste ale anilor ‘46 – ‘47 • „Asa au fost vremurile…“, spune bicăjeanul Aurel Popa • octogenarul a fost nevoit să plece în Ardeal după război, pentru a supravietui secetei cumplite care s-a abătut asupra Moldovei •

Seceta din această toamnă, care parcă nu se mai termină si afectează culturile actuale si pe cele de la anul, chiar si-n zona de munte, a readus în memoria celor vîrstnici amintirile triste ale anilor ‘46 – ‘47. Atunci, vremuri potrivnice, mai ales că tara abia îsi revenea cît de cît după un război mondial care ne-a adus pe cap „ciuma rosie“, a produs adevărate drame umane. Zilele trecute pragul sediului Monitorului a fost călcat de bicăjeanul Aurel Popa, om la peste 80 de ani, ce a tinut să ne povestească cîte ceva din drama tineretii sale. „Pe vremea secetei din ‘46 aveam doar vreo 18 ani si ceva. Vreau ca tinerii de azi să stie prin ce-am trecut noi imediat după război, cînd o secetă cumplită s-a abătut asupra României si mai cu seamă asupra Moldovei. Abia de împlinisem 18 ani. Despre o mare secetă, de pe vremea lui Lăcustă Vodă (n.r. – Stefan al V-lea Lăcustă a domnit între 18 septembrie 1538 si decembrie 1540, fiind nepotul lui Stefan cel Mare. Pe lîngă alte nenorociri întîmplate în vremea scurtei lui domnii, au fost mai multe invazii de lăcuste si secetă prelungită. E pomenit în letopisetul lui Grigore Ureche: „Mai apoi în zilele acestui Stefan Vodă, fost-au foamete mare si în tara Moldovei, si la unguri, că au venit lăcuste multe de au mîncat toată roada, pentru aceea l-au poreclit de i-au zis Lăcustă Vodă“), învătasem cîte ceva la scoală, dar stiti cum este cînd esti copil, totul ti se pare o glumă. Asa că seceta lui ‘46, cînd secaseră fîntînile si izvoarele, iar rîul Bicaz abia de rămăsese un firicel de apă încît oamenii pentru adăparea animalelor si consumul casnic improvizaseră niste bălti, m-a găsit lucrător în exploatările forestiere ale Sovromului. Asta se întîmpla în zona Izvoru Muntelui. Ca forestier primeam două kilograme de mălai pe săptămînă, slănină si peste sărat. Nu era rău. Numai că, la un moment dat, datorită secetei si situatiei dramatice din tară magazinul forestier din Bicaz a fost închis pentru că se terminaseră produsele. Ce să facem atunci? Împreună cu un grup de tineri consăteni ne-am îmbarcat într-un tren, «Foamea», asa i se zicea pe atunci, si am luat calea Ardealului. După mai multe încercări am decis să coborîm în Orăstie, judetul Hunedoara. Aflasem noi că acolo veneau tărani din împrejurimi pentru a-si alege forta de muncă necesară agriculturii si altor îndeletniciri. Eu am fost ales de către un tăran, care avea gospodăria pe malul drept al Muresului, satul Folt. Acel sătuc făcea parte dintr-o comună de momîrlani, de numele căreia nu-mi amintesc. Momîrlanii îsi îngropau mortii în fundul grădinii, printr-o ceremonie simplă, de multe ori fără preot. De altfel, am avut prilejul să văd pe viu înmormîntarea stăpînului meu care, după cîteva luni de la sosirea mea, a murit fiind bolnav de cancer, rac, cum se mai zice popular. Pentru a descăleca acolo a trebuit să traversăm Muresul cu o barcă mare ancorată de o sîrmă, numită brodină, care era împinsă de curentii apei. Pentru noi, moldovenii, atît prima trecere, cît si următoarele constituiau adevărate aventuri. Zic treceri, pentru că noul stăpîn ne trimetea deseori la oras cu lapte. Am muncit acolo vreo nouă luni. Pentru munca prestată gazda mi-a dat în două rînduri cîte un sac de cereale pe care trebuia să-i duc acasă“, ne-a declarat octogenarul din Bicaz.

Jefuit de roadele muncii

Acesta ne-a mai spus că el si familia sa n-au apucat să se bucure de „roadele“ muncii, si asa destul de subtiri, fiind prădat de cele primite. Asa că s-a ales ales doar cu ce primea de mîncare de la stăpîn, dar era un fel de privilegiat al sortii dacă ne gîndim ce pătimeau oamenii prin Moldova pustiită de secetă. Bicăjeanul a mai sustinut că a multumit Domnului că a scăpat cu viată în acele vremuri grele, pentru că unul dintre cei cu care a plecat în bejenie pentru a căuta hrana zilnică s-a pierdut, aflîndu-si sfîrsitul printre străini. A fost îngropat în tărîna grădinii gospodarului la care muncea. Cauza mortii, o galopantă boală de plămîni, acutizată de alimentatia proastă. „Asa au fost vremurile… Că de asta v-am si călcat pragul. Nu doresc ca generatia de astăzi să ajungă să mai trăiască timpurile acelea. Dar să revin… Între timp, părintii aflaseră unde ajunsesem să-mi cîstig hrana. În primăvara lui ‘47 mi-au trimis vorbă că ceea ce semănaseră în toamnă, grîu si orz, ce sta gata să fie recoltat, putea să ne asigure un minim de trai. Asa că, n-am mai stat pe gînduri si-am plecat spre casă. Cînd am ajuns, bucurie, lacrimi si toate cele ce înseamnă ostoirea dorului de satul natal si familie… De aceea am venit la dumneavoastră. Am simtit nevoia să spun cîte ceva pentru a întelege mai bine toti cei tineri că oricînd natura te poate lovi. Pentru că am văzut eu că fenomenul stă să se repete. În comuna mea natală, Tasca, rîul Bicaz aproape e secat, oamenii si animalele se aprovizionează cu apă de la distante mari de casă si lucrul ăsta-i si-n alte localităti de pe Valea Muntelui. Au secat fîntînile, pămîntu-i crăpat, iarba uscată, iar recolta de porumb coaptă fortat. Si situatia se agravează cu fiecare zi. Dacă în octombrie nu va ploua, vai si-amar de sufletele noastre“, ne-a mai povestit Aurel Popa. Că povestea omului este adevărată si poate constitui o lectie pentru generatia tînără nu ne îndoim, după cum nici de faptul că natura ne poate juca feste oricînd. Sperăm ca teama bicăjeanului să nu devină nicicînd realitate, iar ploile toamnei să ne binecuvînteze pămîntul a belsug.

Seceta din 1946 – 1947

În 1945, în Moldova, tifosul făcea ravagii după război, populatia fiind nevoită să suporte si pretentiile Armatei Rosii pentru îndeplinirea prevederilor conventiei de pace. România livrase peste Prut milioane de tone de cereale, produse lactate, carne si alte resurse pentru a satisface „prietenul“ de la răsărit. Din cauza livrărilor pentru întretinerea armatei sovietice, populatia civilă din România nu mai primea pîine, decît una-două zile pe săptamînă, iar reforma agrară din martie 1945 a produs o dezorganizare a muncilor agricole, întinse suprafete de teren rămînînd necultivate. Si a venit seceta, primăvara anului 1946 fiind dezastuoasă. În iunie-iulie numerosi tărani, într-o încercare disperată de a obtine o recoltă cît de mică, au arat suprafetele cu cerealele arse de secetă si au însămîntat din nou, folosind ultimele rezerve. Seceta a continuat cu aceeasi intensitate iar în august 1946 au început să fie raportate primele cazuri de moarte prin înfometare, mai ales în rîndul copiilor. Lipsa alimentelor a provocat o crestere a preturilor. Un kilogram de orez, care costa în iunie 4.200 de lei, ajunsese în octombrie la 20.000 lei, fîina albă de la 340 lei la 7.800 lei iar grisul de la 240 lei la 7.800 lei/kg. A urmat un exod al oamenilor din regiunile afectate de secetă, zonele vizate de cei plecati să se aprovizioneze fiind Bihorul, Banatul si Oltenia, care s-au văzut spre sfîrsitul lunii noiembrie si începutul lunii decembrie 1946 asaltate de asa-zisii „traistari“ – persoane venite după o brumă de alimente. Autoritătile comuniste au încercat să diminueze efectele foametei, dar măsurile nu au avut efectul scontat.

www.monitorulneamt.ro

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.