A fost odatã… Cãtãlin!

OAMENI DE CARE NE ESTE DOR…

AMINTIRE…Este vorba despre Cãtãlin Sâmpetru, „bãiatul” de la Unison Radio, cãruia, se pare, i-a fost desenat pe fatã înainte de a fi trimis pe pãmânt, zâmbetul. Astã noapte n-am prea putut dormi, ca sã vorbesc, se stie, cu mine. Cred cã toate hotãrârile si proiectele importante le proiectãm în nopti de nesomn, cel putin asa mi se întâmplã mie. Printre principalele urgente ale vietii mele, s-a pliat perfect imaginea veselã si beneficã a lui Cãtãlin. O mare încurajare venea de la el spre mine, un fel de promisiune de a mã însoti si acum pe drumul pe care vreau sã merg. E vremea schimbãrilor majore în viata mea. Am decretat asta si nimic nu mã mai poate întoarce din drum. Probabil de aceea Cãtãlin Sâmpetru a fost ales iarãsi sã aparã lângã mine. Sunt slabã si neputincioasã în singurãtatea mea de om si tristetea îmi dã prea mult târcoale, de aceea în întuneric simteam duhul lui Cãtãlin în preajma mea. Privirea aceea a lui, cu zâmbet, întelegãtoare si bunã, plinã de milã si iubire, de prieten adevãrat, îmi aducea linistea. Niste îngeri iscusiti i-au cusut zâmbetul pe chip, sã nu-l mai poatã descoase nimeni si nimic de acolo. Nici ape, nici ploi, nici lacrimi, nici dureri. Spun asta, pentru cã cea mai mare bogãtie a lui Cãtãlin în viata asta a fost tocmai zâmbetul. Si cum zâmbetul vine din trãirile inimii si aplauzele sufletului, el a fost unul din cei mai bogati oameni. Zâmbetul lui era o îmbrãtisare si o aprobare a cererilor tale, oricare ar fi fost ele. Sunt oameni care vin pe lume ca sã fie de ajutor celorlalti. Scrie acolo, în lista cu treburi si misiuni ce le au de îndeplit cât trãiesc, de aceastã neputintã a lor de a refuza cererea cuiva. În realitate, o înzestrare specialã a celor alesi, pe care unii o numesc slãbiciune sau defect omenesc, chiar „prostie”. Dar, Doamne, aceasta e cea mai mare calitate umanã, sã poti sã te lasi pe tine pentru ceilalti, sã vrei sã le fie altora mai bine, decât îti este tie. Cãtãlin Sâmpetru nu putea spune „nu” oamenilor, orice l-ar fi rugat. De la o dedicatie, la o banalã melodie sau o emisiune înregistratã, de la o filmare pe care le-a fãcut-o sau CD-uri de multiplicat. Îti îndeplinea toate dorintele fãrã sã-ti cearã ceva, iar la final, îti oferea „ofranda” pe gratis, cu aceeasi privire a lui care parcã îti spunea cã el îti este tie dator, nu tu, lui…Câtã delicatete poate pune Dumnezeu în sufletul unui om, sã poatã fi astfel! De aceea cred cã a fost scris în stele ca bãiatul blond cu suflet de soare sã vinã în viata mea, pentru ca eu sã pot fi eu. Adicã sã am „nebunia” si curajul de a-mi crea lumea în care sã pot sã mã joc de-a viata, inventându-mi-o dupã placul inimii, construind-o apoi si trãind în ea. Cum se cheamã sã nu stai acasã, sã te joci cu piticii din povesti, sã vorbesti cu oamenii buni si frumosi, ce n-au apucat sã se molipseascã de indiferentã si de lasitate de la cei din jur? Nu stiu cum se cheamã, dar în seara asta eu am sã le numesc pe toate cele frumoase „Cãtãlin Sâmpetru” si am sã le pun în dreptul inimii, ca pe un brand ce îmi apartine. Am obrãznicia asta. Cãtãlin Sâmpetru este cea mai mare bogãtie a mea. Semãnãm perfect, asa cã îl iau cu mine, sã fim doi în lumea de himere, cu capcane, dar atât de dragã si de doritã de noi. În ani, recunosc, l-am neglijat si pe el, ca si pe toti cei pe care îi iubesc, dar el nu-mi mai poate reprosa nimic, pentru cã vede de acolo de unde este, cât de devastator este pentru mine orice cuvânt de repros. Eu am rãmas în lumea ostilã în care visele frumoase sunt din ce în ce mai greu de dus. Si e bine când mai vine cineva sã te sprijine în nebunia de a continua sã vrei sã ti le împlinesti. Putine lucruri în afarã de bani mai intereseazã pe oameni astãzi. De aceea l-am chemat pe Cãtãlin sã mã sprijine, ca sã aducem, împreunã, la viatã, lumea oamenilor de care ne este dor. Mã auzi? Întinde mâna, prietene!

Cãtãlin Sâmpetru: o cascadã de râs si de bucurie în viata celor din jur

ERA BUCURIE…L-am cunoscut pe când era în anii adolescentei, licean. Purta acel pardesiu de Colombo, cum avea si prietenul sãu cel mai bun, alãturi de care mã astepta ca sã îmi însenineze existenta, în fiecare searã, la radio. Mã conduceau amândoi acasã, precum piticii pe Alba ca Zãpada. Frumoasã vreme. Apoi Cãtãlin a fost alãturi de mine. Ulterior, el a rãmas si eu am plecat. Apoi am venit înapoi, iar el mi -a netezit aripile în masinile pe care le-avea la îndemânã pentru asta. De multe ori a fost salvarea mea în începuturi, în proiecte, în nevoi, pentru cã acesta a fost Cãtãlin Sâmpetru: o cascadã de râs si de bucurie în viata mea. De fapt, pentru noi amândoi, viata a fost si este un joc, ale cãrui reguli ne-am strãduit sã le respectãm, sau poate cã le-am respectat fãrã voia noastrã si, poate, de aceea Dumnezeu ne-a dãruit prietenia care ne mângâie despãrtirea. Zilele acestea, pe 1 august, Cãtãlin ar fi împlinit 45 de ani. Pe 2 august s-a nãscut Alina, sotia lui, pe 3 august, Vlad, fiul sãu. Iatã, un exemplu al jocului pe care divinitatea l-a aranjat pentru Cãtãlin, ca pe o încurajare. Se stie, Cãtãlin Sâmpetru avea o personalitate pusã pe sotii si pe joc. A fost o incredibilã fortã jurnalisticã, realiza emisiuni care aveau audientã, a fost realizator, redactor, tehnoredactor, de fapt a fost cam tot ceea ce putea fi un om în radio. Cred cã a fost educat sã fie drãgut cu cei din jur de cãtre mama lui, Ilona. Si ea era la fel ca el, drãgutã cu oamenii. A fost secretarã întreaga viatã la Directia Silvicã. Jos pãlãria, doamnã Ilona, pentru Cãtãlin al dumneavoastrã. Eu chiar port pãlãrie! O dau jos si o pun în dreptul inimii. Pentru tine, Cãtãlin Sâmpetru.

„Prietenia este cea care nu se poate explica si singura care deosebeste pe om de animal”

PRETUIRE…”Dintre toate sentimentele pe care Creatorul le-a sãdit în inima noastrã, prietenia este cea care nu se poate explica si singura care deosebeste pe om de animal, cu exceptia câinelui care are sentimentul dragostei dezinteresate, vecin cu sacrificiul, neputând supravietui uneori mortii stãpânului sãu. Dar, pentru ce îndrãgim câteodatã un om, un strãin, cu care noi nu izbutim nici chiar sã ne întelegem? De ce ne pornim sã-l iubim nebuneste, neputând trãi fãrã el? Te uiti în ochii lui, care sunt ca si ai tãi, si zãresti întrânsii necuprinsul dorintelor tale. O atare prietenie nu o întâlnesti decât o singurã datã în viatã si ea îti apare la începutul ei sau niciodatã. Cine a cunoscut-o, atinge nemãrginirea. Viata poate sã-l adape cu amãrãciunea ei, cât o vrea. Tot bun va rãmâne. Iar nenorocitul care nu a cunoscut-o, adicã nu a fost în stare sã si-o apropie, se va reîntoarce pe lumea asta de atâtea ori, pânã ce inima îi va fi mistuitã de prietenie, dupã care îsi va dobândi locul în viata vesnicã sau în vesnica nefiintã” (Panait Istrati).

(Mihaela MANU)