Timotei Rânzã era cunoscut în zonã drept o fiintã cu care nu trebuia sã ai de-a face. Dacã te întovãrãseai cu el, aducea numai necazuri. Nu era voinic. O stirpiturã sfrijitã. Asta nu-l împiedica sã facã de la nimic scandal. Ameninta cu bãtaia pe toatã lumea. În zilele de sãrbãtoare devenea si mai rãu. Înjura, tipa, strica haturile, iar seara, ticluia jalbe, reclamatii, la cei din jur. Era înainte de 1989.
Cîtiva oameni din Vladia si Rãdeni gustaserã binisor din arpacasul servit în puscãrie, îsi ruinaserã sãnãtatea cu gândul la cei de-acasã, sotii si copii, rãmasi sã îndure singuri viata durã ce paralizase România.
Dupã nouãzeci, Negrestiul a început sã fiarbã. În satele din jur certurile si scandalurile se tineau lant. A început lupta pentru recuperarea pãmânturilor. Cei mai în vârstã îsi stiau ogoarele, nimereau la ele si cu ochii închisi. Cei tineri si cei veniti din orase se descurcau mai greu. Comisiile comunale, orãsenesti si judetene, cu aproximatie, conform Legii 18, de bine, de rãu, au eliberat adeverinte pe baza cãrora, mai târziu, s-au întocmit titluri de proprietate.
Era o harababurã de nedescris. S-au comis droaie de ilegalitãti. Oricum, în esenta ei, aceastã lege a avut si o parte bunã, aceea de a-i face pe cei care trãiau din munca grea a pãmântului, proprietari.
Fãrã unelte, fãrã masini agricole, mult pãmânt a rãmas în buruieni, nelucrat. Cei care n-au înteles vremurile ce au venit au vândut pãmântul, au luat cîtiva bãnisori si, gata!
În satele de rãzesi a apãrut iar concurenta. Nu vindea nimeni o palmã de pãmânt. Dupã un an-doi, au apãrut asociatii si exploatatii agricole. În satele stiute a fi locuite de clãcasi oamenii au primit câte jumãtate de hectar, ca sã aibã, cât de cât, cu ce trãi. Trist a fost faptul cã cei care iubeau pãmântul cu patimã, ca pe o fiintã vie, bãtrâni fiind, s-au prãpãdit pe capete, gârboviti si ruinati de muncã.
Smecherii s-au împroprietãrit cu hectare bune. Pe nedrept. Nici pânã în ziua de azi nu s-au limpezit lucrurile. Însã, fermele au început sã se extindã si sã se dezvolte. Credite, arendãri si achizitii de teren. Doar în minele de cãrbuni e mai grea munca, decât truda pãmântului!…
Destui fermieri harnici au început a creste animale, au deschis abatoare si fãbricute de prelucrare a cãrnii provenite de la pãsãri, porci si vite. Asa s-a asigurat cât de cât hrana pentru cei de la orase si sate. S-a dat liber la importuri. O primã loviturã pentru fermieri. Au venit si altele, asa cã importãm acum cam jumãtate din hrana necesarã în aceastã tarã bogatã si sãracã în acelasi timp.
Timotei Rânzã a înteles cã pentru el au venit vremuri grele. Ai lui nu avuserã pãmânt, iar el, din paznic si brigadier la C.A.P, a ajuns fãrã nimic, un terchea-berchea. Ar mai fi turnat el megiesii însã, nu mai avea cum si cui. Duminica si celelalte sãrbãtori religioase nu mai iesea din casã. Cei care înfundaserã temnitele din pricina lui, întelesi, asteptau un moment prielnic pentru a-l altoi.
Timotei Rânzã avea un singur bãiat, fost gardian la un penitenciar. Era aidoma tatãlui sãu. Acum trãia singur, într-o garsonierã din Negresti. N-a gãsit de lucru. Cei cu care se purtase îngrozitor la penitenciar l-au adulmecat. Unii spun cã a fost zdrobit în bãtaie. Nimeni nu stie exact ce si cum s-a întâmplat. Gutã a rãmas cam sui dupã treaba aceasta, un râs, o fiintã gretoasã din tagma ticãlosilor. Erau mai multi de teapa aceasta însã, cei mai vicleni si-au pierdut urma si-au plecat în alte zone ale tãrii.
Feciorul lui Timotei Rânzã nu a înteles cã faptele rele aveau a-l urma si-n satul lui, si la oras, la Negresti. Mergea destul de des în satul sãu, mai lua de la Timotei câte ceva de mâncare. Slãbise mult si mergea rãu, împleticit.
Nenorocirea lui s-a produs în Sãptãmâna Mare. A luat-o pe sub un deal, pe o scurtãturã, pânã a ajuns la via ce le rãmãsese mostenire de la Nicolae Cherpedin, un unchi dinspre mama sa.
Gutã Rânzã adulmeca primejdia. Lac de sudoare a iutit pasii si se uita des în urmã. Era multã lume pe câmp. Nu a dat binete la nimeni însã, nici tãranii nu-i dãdeau vreo atentie, ca si cum n-ar fi fost.
Într-un petic de vie se bãteau doi mosnegi, Timotei Rânzã, tatãl sãu si, Mastachin Mutelcã. Aveau angarale mai vechi de rezolvat. Mutelcã era un om cu scaun la cap. A încercat sã rezolve prin vorbe diferendul lor. N-a mers asa. Timotei Rânzã intrase cu douã rânduri în via omului. Stia cã abuza de bunãtatea vecinului sãu, însã voia scandal. Asa se simtea el bine!
- Bre, Timotei, cât am fost în armatã ti-ai bãtut joc de mine. În rãzboi te-am cãrat în spinare cîtiva kilometri, pânã la ai nostri. Poate tii minte!? Intraserã câteva gloante în tine, erai aproape mort, te-am tãbârcit cum am putut. Nu mi-ai multumit niciodatã. Când am ajuns acasã, te-ai învârtit binisor, te-ai cuibãrit lângã comunisti, uitând c-ai purtat cãmasã verde!… Stii ce-ai fãcut în sat, nu!? Multi au înfundat puscãriile dupã reclamatiile tale. Nu zici nimic!?
Mastachin Mutelcã a primit cîtiva dupaci zdraveni. S-a împiedicat de-o vitã si a cãzut. Rânzã l-a încãlecat si-a început sã-l toace mãrunt. Careva a strigat la ei.
- Stai, omule, cuminte, cã-l omori! Nu ti-e rusine? Esti om bãtrân, ticãlosule!
- Ajutor, ajutor, oameni buni, cã mã omoarã hotul! Vãleu!…
Ar fi trebuit sã se încheie aici. Un cuc rãgusit, fãrã sã bãnuiascã ce se întâmpla între cei doi bãtrâni cânta a pagubã. Gutã a lui Rânzã a ajuns în vie. Vãzuse ce se întâmplase. Putea sã-i despartã. N-a fãcut asa. A smuls un tãrus din priponul unui mânz ce pãstea mai la vale si, fãrã milã, îl lovi pe om de câteva ori în cap, lãsându-l lat.
- Gutã, nu te amesteca, mai reusi sã articuleze Mutelcã, asta este între mine si tatãl tãu!
- Zãu?! Îti arãt eu cum se face dreptate. Îl mai trosni pe bãtrân de câteva ori si-i fãcu semn tatãlui sãu sã se Ia-l matale de-aici încolo!…
- Mãi oameni, tipa Aglaia lui Vinericã, nu-l mai bateti, cã-l omorîti aici, pe câmp!… Ce, ati înnebunit!? O sã înfundati puscãria!…
A început a bate vântul. A zburat si cucul, derutat binisor. S-au adunat în via cu pricina zece-doisprezece bãrbati si femei. Careva o plecat în sat, la Bursuci, sã anunte politia si salvarea. Numai acolo se gãseau telefoane.
Dupã câteva ore a ajuns masina salvãrii. L-au luat pe Mastachin Mutelcã, plin tot de sânge si zdrobit. Omul fornãia în agonie. Au ajuns si politistii din Negresti. Oamenii legii i-au sãltat pe cei doi, tatã si fiu, si i-au adus la sediu. Dupã declaratii, politistii i-au predat la judet, la arest.
Peste o sãptãmânã, dupã Pasti, a început procesul, cu martori, procuror, judecãtor si un avocat numit din oficiu. Pe Mutelcã nu l-au putut aduce. Se zbãtea între viatã si moarte, la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iasi.
În sala de judecatã era o liniste ca-n mormânt. Buluc de sãteni. Aproape jumãtate din Bursuci era aici, bãrbati si femei. Pe cei din familia Rânzã oamenii îi priveau cu dispret, crunt. Sperau sã se facã dreptate. Si s-a fãcut!… Ziaristii roiau aici, ahtiati dupã stiri si senzational. Unul dintre ei a fãcut un anunt îngrozitor.
- Oameni buni, am aflat de la spital ceva Bãtrânul Mutelcã s-a dus, s-a prãpãdit. Vacarm în salã, strigãte, urlete.
- Criminalilor, ati omorât un om bãtrân, un om bun si nevinovat!!! La puscãrie cu voi!…
Au apãrut si cîtiva politisti zdrahoni în salã. Acestia au reusit cu greu sã restabileascã ordinea în salã. Procurorul de caz a prezentat datele si a sustinut faptul cã cei doi acuzati din boxã au pricinuit vãtãmarea, apoi moartea lui Mutelcã. Timotei Rânzã era învãtat cu procesele însã, acum întelegea cã-i groasã de tot la curul sãu. Nu regreta nimic. Aproape mutise. Tremura ca o varzã pe vreme de furtunã. Bâigui ceva, apoi tãcu. Feciorul sãu a prezentat varianta lui. Adicã, el ar fi vrut sã-i despartã, însã n-a reusit.
- Domnule judecãtor, se dusmãneau de multã vreme. Mastachin Mutercã a sãrit la S-au luat la hartã pentru douã rânduri de vie. Gutã îi fãcu semn avocatului si continuã spãsit. Când am ajuns eu la vie, tata era dedesubt, iar ticãlosul care voia sã-l sugrume nu se lãsa sub niciun chip. Un murmur dezaprobator cutremurã sala, ca la comandã.
- Liniste, altfel evacuez sala!
- N-am fãcut N-am reusit sã-i despart. Recunosc, onoratã instantã, cã i-am dat trei-patru tãrusi în spinare, nu în cap, cum sustin martorii lor. Asa trebuie sã procedeze un fiu care-si iubeste tatãl! Nu stiu dacã Mutercã a ajuns din pricina mea la spital. Stiu cã atunci când au venit politistii de la Negresti, el se tãvãlea pe jos si-o fãcea pe-a mortul, asa, ca sã mã înfunde pe mine. O fãcea în dusmãnie. Eu nu-s vinovat! Poate tata, însã eu jur cã-s curat, nevinovat!
Curtea s-a retras pentru deliberare. În sala de judecatã s-a stârnit iar vacarmul. Mult mai intens. Se simtea, aproape obsesiv, durerea strigatã celor din satul Bursuci. Gutã îi privea rânjind tâmp pe cei mai înversunati, gândind în sinea lui cã lucrurile n-or sã rãmânã asa. A reusit sã-i sufle tatãlui sãu, pierdut parcã, douã-trei vorbe.
- Nu te speria, tatã! Am sã fac eu mai multã detentie, pentru cã sunt mai tânãr. Stiu regulile pe-acolo… Matale nu rezisti mai mult de un an printre hoti!…
- Mãi, bãiete, mãi! Dracul te-a pus sã vii taman atuncea acasã! Ne-ai nenorocit pe toti. Ce-o sã facã mã-ta cu toti hultanii ãstia pe cap!?
- Stai linistit! Poate n-a murit… Poate-i un zvon, asa… Eu am sã mã întorc cândva acasã. Poate si matale… Mastachin însã intrã pe mâna preotilor. Nu are decât o singurã variantã. Sã urce la cer… Noi, acasã ori la puscãrie, suntem vii!
Spre searã, sala de judecatã a rãmas aproape goalã. Cei din Bursuci s-au urcat în autobuzul ce-i adusese la Vaslui, tãcuti si supãrati. În satul lor nu se stia sã fi fost omoruri, crime.
Au trecut anii. Lumea mergea înainte, mai departe. Muncã si iar muncã, botezuri, cununii si înmormântãri, ca peste tot. Pe Mastachin Mutelcã îl înmormântaserã ai lui, crestineste, asa cum se face pe la sate. De Timotei Rânzã si de Gutã, fiul sãu, nu mai stia nimeni nimic. Erau la locul lor… Zvonuri mai apãreau însã, ceva concret nu s-a mai aflat.
Nu i-a cãutat nimeni, nu i-a jelit nimeni, uitarea i-a cuprins definitiv. Pe bietul Mastachin Mutelcã îl îngropaserã într-un cimitir nou, la preotul Machiavelli Buzunar, venit aici de prin Craiova. Neamurile si cei de seama lui îi aprindeau lumânãri la mormânt, iar sotia lui, cu cât putea ea, îi dãdea de pomanã la sãrbãtori.
Împãrtirea pãmântului prin anii nouãzeci a adus si necazuri de acest gen, groaznice. Apoi, în serie, au venit alte necazuri, somaj în masã si dezastru economic, închiderea ori lichidarea unitãtilor industriale. Cei care mai puteau munci fãceau naveta la Bãcesti, la Vaslui, Iasi si Bucuresti.
Culmea este faptul cã si tinerii nãscuti dupã nouãzeci, aberând, regretã comunismul, fãrã sã-l fi trãit efectiv. A urmat exodul, bãrbati si femei tinere au luat calea bejeniei. La început la sârbi si la turci, apoi, spre vest. S-au pierdut multi pe acolo, unii s-au pricopsit! Cei mai vrednici si-au reparat casele ori si-au construit case noi. Unii, mai ales constructorii, si-au închegat firmulite si se descurcã destul de bine acasã.
Administratia centralã a mers din groapã în groapã. Si-n judete, cam acelasi fenomen. Farmacii peste tot, pompe funebre, facultãti particulare si jocuri fãrã noroc. La orizont nu poate fi ceva la fel de negru. Tara îsi va reveni si, în concertul european, o sã fim o voce distinctã. Nu rãgusitã, ca cea a cucului din via lui Mastachin Mutelcã!
