DRUMEȚII DIN BÂRLAD… Într-o zi din aprilie 1900, un grup neobișnuit a părăsit Bârladul. Nu erau soldați plecați la război și nici pelerini îndreptându-se spre un loc sfânt. Erau 75 de bărbați și trei femei, cei mai mulți tineri și fără avere, care își propuseseră să ajungă tocmai în America. Nu aveau bani suficienți pentru tren și vapor, dar aveau un plan îndrăzneț, urmau să străbată România pe jos, să susțină spectacole de teatru în localitățile prin care treceau și să-și continue călătoria din banii adunați de la public. În limba idiș, astfel de oameni au primit numele de „fusgeyers”, cuvânt care poate fi tradus prin „cei care merg pe jos” sau „drumeții”. Primul lor grup organizat a plecat din Bârlad și a deschis drumul unui fenomen care avea să cuprindă întreaga Românie. În anii următori, mii de evrei săraci au pornit spre Occident în coloane asemănătoare, sperând să găsească în America o viață pe care țara în care se născuseră nu le-o mai putea oferi. Povestea lor, aproape uitată astăzi, este păstrată într-o fotografie și într-un manuscris aflate la New York. În arhiva Institutului YIVO, una dintre cele mai importante instituții pentru cercetarea istoriei evreilor din Europa de Est, grupul este prezentat drept „Drumeții din Bârlad”, primii fusgeyeri români.
Pentru a înțelege de ce zeci de oameni, au acceptat să pornească pe jos într-o călătorie atât de lungă, trebuie să ne întoarcem în Bârladul anului 1900. Orașul era atunci reședința județului Tutova și unul dintre cele mai importante centre comerciale ale Moldovei. Așezarea sa pe drumul dintre Galați, Iași și nordul Moldovei îi asigurase de multă vreme un rol economic important. Comunitatea evreiască avea o prezență veche în oraș. Documentele amintesc negustori evrei încă din secolul al XVIII-lea, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea aceștia reprezentau o parte importantă a vieții economice bârlădene. În 1899, în oraș trăiau 5.883 de evrei, adică aproape un sfert din întreaga populație. Erau negustori, meseriași, croitori, cizmari, căruțași, mici comercianți și muncitori. Bârladul avea școli evreiești, sinagogi, organizații de întrajutorare și un spital propriu, ridicat într-o clădire nouă chiar în 1899. Comunitatea era numeroasă și bine organizată, dar o mare parte a membrilor săi trăia în sărăcie.
Străini în țara în care se născuseră
Situația evreilor din România devenise tot mai dificilă în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Constituția din 1866 condiționase inițial cetățenia de apartenența la creștinism. Chiar și după modificarea legislației, naturalizarea evreilor se realiza individual, printr-un proces lung și dificil. Cei mai mulți au rămas, în documentele statului, „străini”, deși familiile lor trăiau de generații în Moldova. Au fost introduse restricții economice, iar numeroși evrei au fost îndepărtați din sate și din anumite ocupații. Meseriașii și micii comercianți au fost loviți cel mai puternic. La Bârlad, măsurile de excludere au provocat chiar opoziția unor negustori români. În 1898, aceștia au protestat la Ministerul Comerțului împotriva încercării Camerei de Comerț locale de a-i înlătura pe intermediarii evrei.
La fiecare câteva zile, plecau alte familii
În toamna anului 1899, emigrarea evreilor din Bârlad s-a accelerat. O istorie a comunității consemnează că, la fiecare două sau trei zile, aproximativ 10-15 familii părăseau orașul. Unii plecau individual după ce își vindeau bunurile. Alții încercau să obțină ajutorul rudelor stabilite deja în străinătate. Între 1899 și 1902, aproximativ 600 de evrei au plecat din Bârlad. Raportat la dimensiunea comunității, însemna că aproape unul din zece dispăruse din oraș în numai cîțiva ani. Cei mai mulți visau la Statele Unite sau Canada. Problema era că drumul până la porturile occidentale costa mai mult decât își puteau permite. Pentru un om care abia reușea să-și hrănească familia, cumpărarea unui bilet de tren până în Europa Centrală și a unui loc pe un vapor transatlantic era imposibilă. În aceste împrejurări, s-a născut ideea emigrării organizate pe jos.
România săracă și mirajul american
România din jurul anului 1900 era o țară predominant agrară, cu o industrie slab dezvoltată și cu diferențe uriașe între mica elită urbană și majoritatea populației. În teritoriul actualului județ Vaslui, împărțit atunci între județele Vaslui, Tutova și Fălciu, sărăcia era prezentă atât în sate, cât și în mahalalele orașelor. Cei mai mulți oameni depindeau de o agricultură vulnerabilă la secetă și recolte slabe, în timp ce micii meseriași și comercianți cîștigau cu greu suficient pentru a-și întreține familiile. La celălalt capăt al lumii, Statele Unite se transformaseră într-un colos industrial. Fabricile, minele, marile șantiere, căile ferate și orașele aflate într-o continuă expansiune aveau nevoie de forță de muncă și atrăgeau milioane de emigranți europeni. America nu le promitea o viață ușoară, însă oferea ceva ce la Bârlad părea aproape imposibil: șansa unui loc de muncă stabil, posibilitatea de a economisi și speranța că propriii copii vor trăi mai bine. Pentru un meseriaș sărac, fără perspective, diferența dintre Bârlad și America putea părea nu doar mare, ci uriașă, de partea cealaltă a Atlanticului îl aștepta, cel puțin în imaginația sa, o viață de zeci de ori mai decentă decât aceea pe care o lăsa în urmă. Acesta era „visul american” care îi împingea pe oameni să-și vândă puținele bunuri, să-și părăsească rudele și să pornească pe jos într-o călătorie al cărei capăt nici măcar nu îl puteau vedea.
Ce însemna să fii „fusgeyer”
Cuvântul „fusgeyer” provenea din limba idiș și desemna, în sens direct, un om care merge pe jos. În România începutului de secol XX, termenul a căpătat un înțeles special. Fusgeyerii nu erau călători singuratici și nici oameni care porneau fără nicio pregătire. Ei se organizau în grupuri, își alegeau conducători, strângeau fonduri și stabileau reguli pentru drum. Deplasarea în grup le oferea protecție. Într-o Europă în care călătoria era dificilă chiar și pentru oamenii cu bani, un emigrant singur și sărac era vulnerabil în fața hoților, a bolilor și a autorităților. Fusgeyerii au transformat astfel lipsa banilor într-o formă de organizare colectivă. Dacă nu puteau cumpăra un bilet până în Occident, urmau să parcurgă pe jos o parte din drum și să strângă pe parcurs suma necesară continuării călătoriei.
O trupă de teatru transformată într-o caravană
Nucleul primului grup de la Bârlad s-a format în jurul unor tineri care organizau reprezentații teatrale în limba idiș pentru strângerea de fonduri destinate activităților caritabile. Ei știau să joace, să cânte și să atragă publicul. La un moment dat, și-au dat seama că aceleași aptitudini puteau fi folosite pentru finanțarea propriei plecări. Planul era simplu doar în aparență. Grupul urma să plece din Bârlad, să susțină spectacole în orașele întâlnite pe traseu și să vândă broșuri despre călătoria lor. O parte din bani trebuia folosită pentru hrană, iar restul urma să fie păstrat pentru biletele de tren și de vapor. Nu plecau doar cîțiva actori. Grupului i s-au alăturat zeci de oameni care vedeau în această inițiativă singura lor șansă. Potrivit memoriilor unuia dintre participanți, coloana era formată din 75 de bărbați necăsătoriți și trei femei.
Plecarea din Bârlad
Jacob Finkelstein povestește: „În ziua stabilită, ne-am adunat cu toții în piața centrală a orașului Bârlad. Purtam pălării, pulovere calde și opinci din piele netăbăcită, legate cu nojițe până la genunchi, opincile sunt foarte ușoare și rezistente. Aveam un „Cântec al drumeților” și broșuri în limba română și în idiș în care declaram că cetățenii țării ne tratau ca pe niște fii vitregi și de aceea eram nevoiți să plecăm. Un student pe nume Ginsberg (care nu a venit cu noi) ne-a tipărit broșura, mai târziu am făcut bani buni vânzând-o prin așezările prin care am trecut. Cheltuielile tiparului au fost acoperite de cetățeni din Bârlad care ne sprijineau. Ajungând la punctul de plecare, am fost uluiți: piața era plină de lume, abia am reușit să ne strecurăm prin mulțime. În căruță am găsit pături și corturi primite în dar de la negustori. Tinichigiii ne-au făcut un ceaun, un fel de samovar, și ne-au dat cești și lanterne. Brutarii ne-au adus plăcinte, băcanii ne-au dat alimente, cârnați, conserve și fructe. Aveam hrană din belșug până în orașul următor. Apoi s-au ținut cuvântări. Vorbitorii au fost și evrei și creștini. Toți ne-au urat noroc. Păreau foarte emoționați. Conducătorul nostru a citit o poezie. Când cuvântările s-au încheiat, gornistul a dat semnalul și marșul a pornit. În frunte era gornistul, urmat de doi stegari, purtând tricolorul românesc și steagul alb-albastru. Noi ceilalți, simpli soldați, mergeam încolonați câte patru și căruța încheia alaiul. Așa am mărșăluit până la ieșirea din oraș, unde ne-am oprit să ne luăm rămas bun de la părinți, frați și surori. Cu greu ne-am desprins din brațele lor și am început marșul care avea să facă senzație în întreaga țară.”
Drumul spre graniță
În aprilie 1900, grupul a pornit spre vest. Prima mare țintă era Predealul, aflat atunci la frontiera dintre România și Imperiul Austro-Ungar. Pentru a ajunge acolo, emigranții trebuiau să parcurgă aproximativ 300 de kilometri, traversând Moldova și apropiindu-se treptat de Carpați. Pentru oamenii de astăzi, obișnuiți să străbată această distanță în câteva ore, dimensiunea încercării este greu de înțeles. Fusgeyerii mergeau zile și săptămâni, cu puține lucruri asupra lor. Trebuiau să găsească hrană, adăpost și locuri în care să-și țină spectacolele. Uneori dormeau în clădiri puse la dispoziție de comunitățile locale, alteori sub cerul liber. Memoriile lui Jacob Finkelstein arată că oamenii întâlniți pe drum, atât evrei, cât și țărani români, le-au oferit în mai multe rânduri hrană și îmbrăcăminte. În multe localități erau primiți ca niște eroi. Nu erau văzuți doar ca niște oameni care fugeau de sărăcie, ci ca niște călători hotărîți să înfrunte un drum aproape imposibil.
Teatrul, singurul lor capital
Seara, după ore întregi de mers, membrii grupului se transformau în actori. Susțineau spectacole în limba idiș, cântau și prezentau publicului povestea plecării lor. Reprezentațiile aveau atât rolul de a aduna bani, cât și de a transmite vestea exodului. Fusgeyerii vindeau și broșuri despre propria călătorie. Publicul nu plătea doar pentru un spectacol, ci contribuia la continuarea unei aventuri al cărei final se afla dincolo de Oceanul Atlantic. Această combinație de teatru, propagandă și întrajutorare a transformat grupul bârlădean într-un simbol. Oamenii nu mai plecau pe ascuns, câte unul sau câte o familie. Mergeau împreună, își spuneau povestea în fața publicului și transformau emigrarea într-un eveniment. La frontiera austro-ungară, autoritățile nu le-ar fi permis să continue deplasarea în aceeași manieră și i-au obligat să folosească trenul. Pentru ei, însă, partea cea mai grea a drumului fusese depășită. Ajutorul organizațiilor evreiești din Europa Centrală le-a permis multora să-și continue călătoria către marile porturi occidentale. De acolo, urmau să urce pe vapoarele care traversau Atlanticul.
Exemplul Bârladului s-a răspândit în întreaga țară
SCÂNTEIA CARE A PROVOCAT „EXODUL”… Plecarea celor dintâi fusgeyeri a produs o puternică impresie. În mai multe orașe din România au apărut alte grupuri, unele purtând numele localității din care proveneau, altele numele unei meserii sau denumiri simbolice precum „O singură inimă”. Fusgeyerii se pregăteau pentru călătorie, strângeau bani și încercau să obțină scrisori de recomandare pentru comunitățile pe care urmau să le întâlnească. Unii aveau instrumente muzicale, alții știau să joace teatru sau să cânte. Grupurile mai bine organizate își stabileau traseul înainte de plecare și trimiteau mesageri în localitățile prin care aveau să treacă. Între 1900 și 1907, emigrarea pe jos a devenit una dintre formele cele mai vizibile ale plecării evreilor din România. În 1903, „American Jewish Year Book” estima că între 200 și 300 de emigranți părăseau România în fiecare săptămână, cei mai mulți pe jos. Zeci de mii de evrei au emigrat din România în primii ani ai secolului XX, deși nu toți au fost fusgeyeri.
Bârlădeanul care și-a scris amintirile după patru decenii
POVESTEA UNUI EMIGRANT… Stabilit la New York, Finkelstein nu a uitat călătoria începută la Bârlad. În jurul anului 1942, după mai bine de patru decenii, a redactat în limba idiș manuscrisul intitulat „Amintirile unui fusgeyer din România spre America”. Textul a fost trimis la un concurs organizat de Institutul YIVO pentru cea mai bună poveste a unui emigrant evreu ajuns în Statele Unite și a obținut premiul întâi. Manuscrisul a rămas în arhiva instituției și a devenit cea mai importantă mărturie directă despre grupul plecat din Bârlad. Finkelstein a salvat astfel de la uitare nu doar propria poveste, ci și experiența oamenilor care au mers alături de el. În arhiva YIVO, se păstrează și o fotografie a fusgeyerilor bârlădeni, realizată în jurul anului 1900. Imaginea îi prezintă împreună, conștienți că participă la o călătorie neobișnuită.
O scriitoare le-a refăcut drumul după un secol
APARIȚIA CĂRȚII… La aproximativ o sută de ani de la plecarea lor, scriitoarea și fotografa Jill Culiner a descoperit manuscrisul lui Finkelstein și a hotărât să refacă traseul fusgeyerilor. A traversat România pe jos, a căutat urmele vechilor comunități evreiești și a cercetat arhive din mai multe țări. Când memoriile aminteau că emigranții dormiseră pe câmp, a încercat să facă același lucru. Când grupul fusese găzduit de o comunitate locală, a căutat locul în care aceasta existase. Și-a continuat apoi cercetarea prin Viena, orașele Europei Occidentale și portul Liverpool, urmărind drumul către America. Rezultatul a fost volumul „Finding Home: In the Footsteps of the Jewish Fusgeyers”, recompensat în 2005 cu un premiu pentru istorie evreiască canadiană. În 2025, cercetătoarea română Dana Mihăilescu a prezentat din nou povestea lor într-o conferință organizată la New York de Institutul YIVO. Primul grup de fusgeyeri, cel plecat din Bârlad, continuă astfel să fie cercetat și amintit la mii de kilometri de locul din care și-a început călătoria.
