Misterioasa „Doamnă de la Vaslui”. Sfetnica de încredere a lui Mehmed al II-lea și jocul diplomatic din jurul uriașei victorii a lui Ștefan cel Mare la Podul Înalt
Bătălia de la Vaslui din 10 ianuarie 1475 a rămas în istorie drept marea victorie antiotomană a lui Ștefan cel Mare. Dincolo de câmpul de luptă se desfășura însă o partidă la fel de complicată, purtată prin soli, scrisori, armistiții și negocieri. Un studiu recent publicat de istoricii Ioan-Aurel Pop și Alexandru Simon, intitulat chiar „Doamna de la Vaslui”, aduce în atenție o dimensiune mai puțin cunoscută a marii victorii obținute de Ștefan la 10 ianuarie 1475. În timp ce succesul militar al Moldovei intra într-un joc diplomatic mult mai larg, Veneția negocia cu Poarta prin Mara Brancovici, mama vitregă și sfetnica de încredere a lui Mehmed al II-lea. Negocierile aveau să ducă, câteva luni mai târziu, la un armistițiu de șase luni între Veneția și Înalta Poartă, care i-a permis lui Mehmed să cucerească Caffa genoveză și să exercite din nou o presiune militară puternică asupra Moldovei, prin atacurile asupra Chiliei și Cetății Albe. Studiul arată astfel cum Vasluiul anului 1475 a intrat pentru o vreme într-o partidă diplomatică ce lega Moldova de Veneția, Milano, papalitate și curtea otomană. În mijlocul acestei lumi se afla Mara Brancovici, fiică de despot sârb, văduva sultanului Murad al II-lea și una dintre persoanele apropiate de Mehmed al II-lea.
Ioan-Aurel Pop și Alexandru Simon pun în relație două subiecte care au beneficiat deja de o literatură istorică bogată: victoria antiotomană a lui Ștefan cel Mare de la Vaslui și rolul jucat de Mara Brancovici în politica fiului său vitreg, Mehmed al II-lea. Studiul, intitulat „«Doamna de la Vaslui»: Mara Brankovic și păcile ei (1474-1475)”, a fost publicat în revista „Studii și articole de istorie”, editată de Societatea de științe Istorice din România. Punctul de plecare documentar îl reprezintă două rapoarte trimise de la Veneția, la 13 și 24 ianuarie 1475, de diplomatul milanez Leonardo Botta către ducele Galeazzo Maria Sforza. Rapoartele urmăresc negocierile dintre Poartă și Serenissima purtate prin intermediul Marei.
O prințesă creștină în lumea sultanilor
Mara Brancovici era fiica despotului sârb Durad Brancovici și fusese soția sultanului Murad al II-lea. După moartea acestuia, ea a rămas o figură influentă în raporturile cu lumea otomană, iar Mehmed al II-lea era fiul său vitreg. Pop și Simon o descriu drept sfetnică de încredere a sultanului și amintesc că îl protejase pe Mehmed în tinerețe. Avea, așadar, nu doar prestigiu, ci și acces la conducătorul Imperiului Otoman. În plus, putea face legătura între lumi aflate în conflict, dar care nu încetaseră să negocieze. La sfârșitul anului 1474 și începutul lui 1475, când Veneția și Poarta explorau posibilitatea unei păci sau a unui armistițiu, Mara se afla în mijlocul acestui joc diplomatic.
Veneția negocia cu Mehmed înainte de Vaslui
Veneția se afla de ani buni în război cu Imperiul Otoman. Studiul arată că negocierile purtate prin Mara se desfășurau atât înainte, cât și după bătălia de la Vaslui. Sursele venețiene invocate de autori acoperă, pentru etapa anterioară luptei, intervalul 23 noiembrie 1474-12 ianuarie 1475. La 13 ianuarie, Leonardo Botta îi scria lui Galeazzo Maria Sforza despre un ambasador ajuns la Veneția prin intermediul Marei. Diplomatul milanez preciza că nu reușise să afle toate detaliile misiunii, dar din informațiile obținute rezulta că oferta cuprindea posibilitatea unei păci sau a unui armistițiu cu Mehmed, în condițiile în care Veneția nu urma să-i pună piedici sultanului în acțiunile pe care acesta intenționa să le întreprindă odată cu venirea noului sezon. Raportul este important și pentru cronologie. Pop și Simon subliniază că, la 13 ianuarie, vestea victoriei obținute de Ștefan cu numai trei zile înainte nu avea cum să fi ajuns la Veneția. Negocierea exista, așadar, independent de ceea ce tocmai se întâmplase la Vaslui. Unsprezece zile mai târziu, raportul lui Botta din 24 ianuarie consemna neîncrederea conducerii venețiene față de oferta transmisă prin Mara. Venețienii luau în calcul posibilitatea ca propunerea să provină din „astuția și sagacitatea” sultanului și ca tratativele să urmărească încetinirea pregătirilor lor militare. Ambasadorul fusese trimis înapoi fără un angajament real, iar Serenissima continua să se pregătească pentru confruntare. La 24 ianuarie, situația era însă diferită în ceea ce privește informația venită din Moldova. Pop și Simon consideră că vestea victoriei de la Vaslui putea deja să fi ajuns în Lagună, ținând cont de viteza cu care circulaseră alte știri între această parte a Europei și Veneția. Autorii atrag apoi atenția asupra unui fapt mai greu de explicat: „oficializarea” victoriei lui Ștefan avea să întârzie aproape două luni de la bătălie și mai bine de o lună de la scrisoarea-circulară trimisă de domnul Moldovei la 25 ianuarie. Pop și Simon spun direct că această întârziere „dă mult de gândit”. Veneția negocia, dar încă nu avea încredere în pace. Iar victoria de la Vaslui intra într-o partidă diplomatică începută înainte ca Ștefan să-i învingă pe otomani.
13 ianuarie: Veneția încă nu aflase de Vaslui
Pe 10 ianuarie 1475, armata otomană trimisă împotriva Moldovei era înfrântă de Ștefan cel Mare în apropierea Vasluiului. Studiul lui Pop și Simon nu privește însă bătălia izolat, ci o introduce în circuitul informațiilor și negocierilor diplomatice ale momentului. Cele două rapoarte ale lui Botta fixează foarte bine cronologia: cel din 13 ianuarie surprinde tratativele într-un moment în care vestea victoriei nu putea fi încă la Veneția, iar documentul din 24 ianuarie arată o Serenissimă care nu acceptase oferta de pace și continua să se pregătească pentru confruntare. Pentru Moldova fusese cîștigată o mare bătălie. Odată ce vestea a început să circule, succesul militar al lui Ștefan devenea însă și o informație politică ce intra în calculele cancelariilor interesate de confruntarea cu Mehmed.
Vasluiul intră în calculele Marilor puteri
Veneția purta propriul război împotriva sultanului, iar victoria obținută în Moldova intervenea într-un moment în care Serenissima își făcea propriile calcule în raport cu Poarta. Pentru Ștefan cel Mare, valoarea militară a victoriei putea fi însoțită și de una diplomatică. Amenințarea otomană nu dispăruse după 10 ianuarie, iar sprijinul pe care domnul Moldovei îl putea obține din exterior conta în ecuația lunilor următoare. Studiul oferă un episod concret pentru complicata rețea diplomatică a anului 1475. La 27 iulie, Leonardo Botta îi cerea lui Luigi Guicciardini, solul Florenței la Veneția, să ascundă față de venețieni mesajul pontifical primit de Florența la 1 iulie. Papa Sixt al IV-lea se adresase puterilor italiene inclusiv în sprijinul lui Ștefan, în pofida armistițiului veneto-otoman încheiat între timp. Victoria de la Vaslui putea crea o oportunitate diplomatică. Nu putea însă face ca interesele tuturor adversarilor lui Mehmed să devină identice.
Ștefan cîștigase bătălia. Partea grea abia începea
Victoria de la Vaslui îi oferea lui Ștefan un argument diplomatic important într-un moment în care confruntarea cu Mehmed interesa direct mai multe puteri. Domnul Moldovei nu putea controla deciziile luate la Veneția, Roma sau în celelalte cancelarii. Succesul de pe câmpul de luptă putea însă deveni un argument în negocierile și proiectele politice ale momentului. De aici începe una dintre cele mai interesante dimensiuni ale studiului, diferența dintre victoria obținută de Moldova și felul în care celelalte puteri au ales să o folosească în propriile calcule.
Cine era, de fapt, „Doamna de la Vaslui”?
Titlul ales de Ioan-Aurel Pop și Alexandru Simon atrage inevitabil atenția unui cititor din județul nostru: „Doamna de la Vaslui”. Studiul nu spune că Mara Brancovici ar fi avut vreo legătură teritorială cu Vasluiul și nici nu explică explicit formula titlului. Ea poate fi însă citită în cheia întâlnirii dintre două istorii urmărite de autori: victoria obținută de Ștefan cel Mare la 10 ianuarie 1475 și rolul jucat de Mara în negocierile dintre Mehmed al II-lea și Veneția. Înainte de Vaslui se negociază. La Vaslui, armata trimisă împotriva Moldovei este înfrântă. După Vaslui, negocierile continuă. Mara se află în toată această succesiune rapidă de evenimente. În această lectură, formula „Doamna de la Vaslui” trimite la întâlnirea dintre activitatea ei diplomatică și consecințele marii victorii a lui Ștefan. „Vaslui” nu trebuie citit aici ca o indicație asupra originii Marei, ci ca numele evenimentului în jurul căruia studiul pune în relație negocierile, interesele Veneției și rolul neobișnuit al acestei femei în politica lui Mehmed al II-lea.
O mare victorie, dar niciun front comun
Documentele analizate de Pop și Simon arată o lume mai complicată decât opoziția simplă dintre creștini și otomani. Veneția putea negocia cu sultanul într-un moment în care Ștefan tocmai obținuse o mare victorie antiotomană, iar succesul Moldovei putea intra, la rândul lui, în calculele Serenissimei. Studiul merge însă mai departe decât simpla descriere a Marei drept intermediar. Astfel, autorii consideră că angajamentul ei în favoarea politicii otomane nu poate fi explicat numai prin pragmatism. Motivațiile sale par să fi fost și puternic personale, iar apartenența confesională ortodoxă ar fi cântărit mai puțin decât s-a presupus anterior. Mara era ortodoxă și avea legături cu lumea monahală de la Muntele Athos, dar acționa în raport cu politica lui Mehmed și era acceptată ca intermediar de Veneția catolică. Victoria de la Vaslui putea crea un moment favorabil pentru adversarii sultanului. Nu îi putea obliga însă să urmărească aceeași politică.
De partea cui era, de fapt, Mara Brancovici?
După cum am mai menționat, Mara Brancovici era ortodoxă, provenea din familia conducătoare a Serbiei, fusese soția unui sultan și era mama vitregă a altuia. Avea legături cu lumea monahală de la Athos și, în același timp, acces la Mehmed al II-lea. Studiul celor doi istorici îi complică însă imaginea. Mara nu apare în articol ca un arbitru neutru între cele două lumi. Pop și Simon vorbesc direct despre „angajamentul pro-otoman” al acesteia și încearcă să explice inclusiv relația sa dificilă cu Hunedoreștii și cu Ștefan cel Mare. Autorii consideră relativ ușor de înțeles antipatia Marei față de Iancu de Hunedoara și Matia Corvin, pe fondul raporturilor conflictuale mai vechi dintre familia Brancovici și Hunedorești. Mai greu de explicat este, în opinia lor, faptul că Mara nu l-ar fi agreat nici pe Ștefan. Un indiciu apare în raportul lui Leonardo Botta din 13 ianuarie. Diplomatul milanez vorbește despre „păci false” încheiate în trecut de Mehmed prin mijlocirea Marei. Afirmația aparține lui Botta și arată suspiciunea cu care acesta privea activitatea ei. În același timp, faptul că Veneția negocia prin Mara și că trimisul Serenissimei avea să-i urmeze sfatul arată dimensiunea influenței sale.
Victoria lui Ștefan intră în jocul cancelariilor
Înfrângerea armatei otomane din Moldova nu s-a consumat numai pe câmpul de luptă. Vestea a început să circule între cancelarii, într-un moment în care Veneția, Milano, papalitatea și alte puteri urmăreau fiecare propriile raporturi cu Mehmed. Numai că aprecierea unei victorii antiotomane și decizia de a transforma acea victorie într-o politică comună erau două lucruri diferite. Pentru Moldova, ceea ce urma după 10 ianuarie devenea astfel aproape la fel de important ca succesul militar însuși. Cum putea fi valorificată izbânda și ce reacție urma să producă în exterior? Răspunsul nu depindea numai de Ștefan.
Vasluiul îl învinsese, dar nu-l oprise pe Mehmed
Vasluiul nu a fost un final. Înfrângerea din ianuarie 1475 nu împiedicase Imperiul Otoman să continue operațiunile militare și politice în regiune. Negocierile purtate prin Mara au continuat după bătălie. Geronimo Zorzi, trimisul Serenissimei la Poartă, s-a întâlnit cu Mara la Jezovo sau la Hilandar, pe Muntele Athos, înainte de a fi primit de Mehmed. Potrivit relatării analizate de cei doi istorici, Mara susținea că otomanii nu suferiseră vreodată o înfrângere mai mare și că tocmai de aceea acela era momentul potrivit pentru ca Veneția să facă pace cu sultanul. Pop și Simon avertizează însă că afirmația privind dimensiunea înfrângerii era o „evidentă exagerare”, pe care o pun inclusiv în legătură cu atitudinea Marei față de Iancu de Hunedoara și cu victoria de la Belgrad din 1456. Important este ceea ce a urmat. Zorzi i-a urmat sfatul iar în primăvara anului 1475, Veneția și Mehmed au încheiat un armistițiu de șase luni, ale cărui efecte au fost concrete. Potrivit studiului, acordul i-a permis sultanului să cucerească Caffa genoveză din Crimeea, în iunie 1475, și apoi să atace Chilia și Cetatea Albă, în lunile iulie și august. Ștefan a fost aproape să piardă cele două cetăți. Victoria de la Vaslui nu rezolvase confruntarea dintre Moldova și Imperiul Otoman. În timp ce succesul lui Ștefan intra în calculele diplomatice ale epocii, Veneția își negociase propriul răgaz cu sultanul.
Veneția nu mizase „totul” pe Ștefan: „Un accident neprevăzut”
Ceea ce s-a întâmplat la Vaslui nu a rămas aici. Vestea victoriei a intrat în circuitul diplomatic al epocii, chiar dacă studiul ridică întrebări asupra modului și vitezei în care izbânda a fost „oficializată” la Veneția. Pe 13 ianuarie, când vestea nu putea încă ajunge în Lagună, Serenissima discuta deja oferta transmisă prin Mara. Pe 24 ianuarie, când informația despre victoria moldovenească putea ajunge la Veneția, conducerea republicii continua să privească proiectul de pace cu neîncredere. Ulterior, avea să accepte armistițiul. Pop și Simon formulează aici una dintre cele mai incomode concluzii ale studiului: Serenissima nu a mizat „totul” pe izbânda lui Ștefan. Astfel, din perspectiva Veneției, victoria moldovenească pare să fi fost mai degrabă un mijloc pentru atingerea propriilor obiective decât un scop în sine sau, în formularea și mai radicală a autorilor, chiar „un accident neprevăzut”. O armată otomană înfrântă în Moldova putea influența calculele făcute la Veneția, iar o prințesă sârbă, văduva unui sultan și mama vitregă a altuia, putea sfătui un reprezentant al Serenissimei asupra momentului în care pacea cu Mehmed devenea oportună.
Ce mai ascunde povestea marii victorii de la Vaslui
CINE A PROFITAT... După mai bine de cinci secole, imaginea publică a bătăliei de la Vaslui este legată în primul rând de marea victorie militară a lui Ștefan cel Mare. Studiul semnat de Ioan-Aurel Pop și Alexandru Simon mută însă atenția și asupra a ceea ce se petrecea în jurul acesteia. Cine putea profita de victorie? Cine era pregătit să continue războiul? Cine prefera să negocieze? Și ce se întâmpla atunci când interesele celor care aveau același adversar nu erau, de fapt, aceleași? Cei doi istorici nu „descoperă” nici bătălia de la Vaslui, nici influența politică a Marei Brancovici. Autorii spun de la început că ambele subiecte au beneficiat de numeroase cercetări. Ceea ce fac cei doi istorici este să atragă atenția asupra rapoartelor lui Leonardo Botta din 13 și 24 ianuarie 1475 și, prin ele, să pună într-o nouă lumină legătura dintre negocierile Veneției cu Poarta, rolul Marei și consecințele victoriei lui Ștefan.
Vasluiul, văzut dinspre Constantinopol și Veneția
PERSPECTIVELE STUDIULUI… Studiul permite ca Vasluiul anului 1475 să fie privit nu doar de pe câmpul de luptă, ci și dinspre Veneția, Milano, curtea lui Mehmed și lumea balcanică, prin cancelariile în care vestea victoriei lui Ștefan cel Mare devenea informație politică. Și în această imagine apare Mara Brancovici. „Doamna de la Vaslui”. Nu pentru că studiul ar susține o legătură teritorială între Mara și Vaslui. Ci, dacă titlul ales de Ioan-Aurel Pop și Alexandru Simon este citit în această cheie, pentru că firele negocierilor în care ea era implicată s-au întâlnit cu marea înfrângere suferită de armata otomană la Vaslui și cu efectele politice ale victoriei lui Ștefan.
Vaslui 1475: victoria și culisele ei
UN CADRU MAI LARG AL BĂTĂLIEI… Au trecut 551 de ani de la 10 ianuarie 1475. Bătălia a fost cercetată timp de generații, dar istoria ei nu se reduce la ceea ce s-a întâmplat pe câmpul de luptă. Studiul lui Ioan-Aurel Pop și Alexandru Simon nu răstoarnă ceea ce știm despre victoria de la Vaslui, ci îi lărgește cadrul. Dincolo de luptă apar diplomații, Mehmed al II-lea, Veneția, Milano și papalitatea. Iar între lumea ortodoxă, Serenissima catolică și curtea otomană apare Mara Brancovici, o femeie care avea acces la sultan și putea servi drept intermediar într-una dintre marile confruntări politice ale momentului. Noua perspectivă aduce și o concluzie mai puțin confortabilă. Marea victorie de la Vaslui nu a făcut ca interesele adversarilor lui Mehmed să devină automat aceleași. Veneția și-a urmărit propria agendă diplomatică. Mara a acționat potrivit unor opțiuni pe care autorii studiului le consideră inclusiv personale. Sultanul a profitat de armistițiu pentru a acționa în alte direcții, de la cucerirea Caffei până la atacurile asupra Chiliei și Cetății Albe. Acesta este Vasluiul anului 1475 văzut dintr-o perspectivă mai largă. Nu doar locul unei mari victorii militare, ci un punct dintr-o rețea de războaie, negocieri și interese care lega Moldova de Balcani și de marile cancelarii italiene. Ștefan cel Mare cîștigase bătălia, dar după 10 ianuarie începea însă partea mult mai greu de controlat, respectiv felul în care victoria putea fi transformată în avantaj politic. Undeva, între Veneția și curtea lui Mehmed al II-lea, se afla însă Mara Brancovici. Ioan-Aurel Pop și Alexandru Simon au ales pentru studiul lor un titlu care, la 551 de ani de la bătălie, readuce neașteptat numele locului în centrul poveștii: „Doamna de la Vaslui”.