Autor: prof. dr. Theodor Codreanu
Oricare dintre noi a putut constata cã, dupã 1989, acea parte a disidentei pe care Paul Goma a numit-o autocronicã, pe urmele unui coleg din Franta, a adus ca „noutate” moda demitizãrilor, în numele unei pretinse ideologii paneuropene. Interesant cã nu s-a „demitizat” chiar orice, în prim plan stând miturile nationale, de la Decebal si Miorita pânã la Mihai Viteazul si Mihai Eminescu. Îndeobste, literatura a fost rãscolitã de acest ghimpe straniu care s-a numit cultul Eminescu si care, spre a fi mai usor spulberat, s-a indus ideea cã ar fi fost creatia national-comunismului ceausist. Unii mai prevãzãtori au înteles, însã, cã mitul Eminescu este o creatie veche, de peste 120 de ani, ivit o datã cu îmbolnãvirea poetului la 28 iunie 1883 si intrat în continuã expansiune de la aparitia editiei princeps a Poeziilor, pe care o datorãm lui Titu Maiorescu. Demitizantii sunt, la rându-le, de douã spete: radicalii si moderatii. Primii cred cã omenirea se poate descurca fãrã mituri (si chiar fãrã religie), numai nutrindu-se din puterile ratiunii si eliminând, deci, orice propensiune spre sacru. Pare a fi aici un imbold din filosofia postmodernistã, care-si revendicã punctul de purcedere din faimoasa declaratie a lui Nietzsche cã Dumnezeu a murit. Demitizantii moderati, în schimb, constienti cã sacrul se ascunde în profan, dupã avertismentul Iui Mircea Eliade, au ajuns la întelepciunea cã vechile mituri trebuie spulberate ca pernicioase, dar înlocuite cu altele în stare sã încapsuleze noile valori ale lumii postmoderne: tolerantã, multiculturalitate, globalism, europenism, political correctness etc. De exemplu, unul dintre demitizantii de prestigiu, Virgil Nemoianu, pledeazã pentru înlocuirea mitului Noica, în filosofie, care mit ar fi o regretabilã lectie de „nationalism”, cu un alt „mit” posibil – Mihai Sora, considerat adevãratul filosof român al ultimelor decenii, întrucât „a pus în luminã potentialitãtile pluraliste, democratice si cosmopolite preexistente în modul de filosofare românesc care l-a precedat”. Dar, oricâtã bunãvointã am avea cu ideologia umanitaristã a lui Mihai Sora, el continuã sã rãmânã un filosof mediocru, pe când Noica are de partea sa atributele unui gânditor de geniu, aducând cu sine si valorile pomenite. De fapt, titlul articolului lui Nemoianu viza, în principal, despãrtirea de alt mit, cu mult mai important, care este si mitul cultural national românesc – mitul Eminescu. Acesta s-ar cuveni fie eliminat total, din perspectivã radicalistã, fie înlocuit cu posibilul mit al unui scriitor postmodernist – Mircea Cãrtãrescu. Poate asa se si explicã de ce însusi autorul Levantului a fost atras în campania demolãrii cultului Eminescu.
“E o mizerie ideologicã sã pui semnul de egalitate între mitul Eminescu si cultul pentru niste tirani ca Stalin sau Ceausescu”!
În orice caz, nici unul dintre marii scriitori posteminescieni nu s-a gândit cã-l poate înlocui pe Eminescu, în sensul de a jindui sã-i demoleze soclul si sã se aseze în locul lui, încât Eminescu rãmâne întregul, cu toate potentialitãtile lui arheale, pe când ceilalti, oricât de mari ar fi, se simt bine ca ramuri viguroase ale aceluiasi trunchi, dând numai împreunã ceea ce s-ar putea numi geniul national românesc. Asa cã e gresitã convingerea unora cã prin „poetul national” s-ar uzurpa meritele celorlalti scriitori si gânditori români. Poate cã principalul merit al fiintei eminesciene stã tocmai în „nerealizarea” uriaselor potente pe care le-a întrupat eminescianismul, încât a dat de lucru tuturor generatiilor care i-au urmat, acea „lecturã” perpetuã a Cãrtii lui Eminescu, pe care a intuit-o unul dintre posteminescieni – Grigore Vieru, în cunoscuta sa poezie “Legãmânt”. Cei care vor sã punã capãt mitului Eminescu pornesc de la ipoteza, imposibil de verificat, cã geniul sãu este opera unei mistificãri de proportii si care se cuvine a fi denuntatã în toatã goliciunea ei. Din ea s-au nutrit si se nutresc toti demolatorii, pânã azi. E chiar semnul de distinctie dintre detractori si critici care contestã cu argumente anumite slãbiciuni ale eminescianismului, deteriorabil, în timp, ca orice creatie umanã. În ultimã instantã, detractorii considerã cã mitul Eminescu este creatia artificialã tiranicã, de felul cultului pentru Ceausescu, nãscut chiar sub ceausism, idee care i-a putut veni în minte pânã si unui critic de prestigiul lui Gh. Grigurcu. E o mizerie ideologicã sã pui semnul de egalitate între mitul Eminescu si cultul pentru niste tirani ca Stalin sau Ceausescu. Astfel de „mituri” s-au creat la comandã politicã, dovadã cã au sucombat de îndatã ce dictatorii au murit, pe când mituri culturale sau politice precum al lui Goethe, al lui Eminescu, al Ioanei d’Arc sunt durabile. În asemenea conditii, nu mai este deloc o „rusine” sã vedem în Eminescu poetul national, chiar prin faptul cã, în putinul interval creator care i-a fost hãrãzit, el n-avea cum sã-si ducã la capãt diversitatea proiectelor culturale, nemaivorbind de cele politice care nici azi n-au fost realizate, încât România continuã sã vegeteze la periferia civilizatiilor europene, cu unul dintre cele mai modeste standarde de viatã.
“Biserica bine a fãcut cã a tãcut în privinta lui Eminescu, mai ales într-o vreme când ea însãsi este tinta „demitizãrii”!
Asadar, Eminescu e poetul national si expresia integralã a sufletului românesc pentru cã ne-a dat de lucru pentru sute de ani, pânã va secãtui mitul sãu viu, o datã cu disparitia neamului românesc. Asadar, mitul lui Eminescu este unul viu, autentic, de o extraordinarã vitalitate. Dar e tocmai ceea ce vor sã conteste noii demitizanti, cu speranta cã vor obtine girul publicului românesc, inducând convingerea cã de mai bine de un veac cultura noastrã s-a nutrit dintr-o minciunã cãreia conationalii nostri trebuie sã-i punã capãt, dacã vor sã conteze ca indivizi în noua Europã. De aici afirmatia obstinatã si agresivã a demitizantilor cã alãturi de Eminescu n-avem sanse a pãtrunde în Europa. Si n-am avea sanse dintr-o mie de motive, unele dintre ele fixate în etichete care mai de care mai înfiorãtoare: conservator, reactionar, xenofob, antisemit, nationalist, protolegionar, pesimist, paseist, violent, nebun, antidemocrat, sifilitic, etc… etc… Mai poate un asemenea model negativ sã fie poetul national (G. Cãlinescu), expresia integralã a sufletului românesc (N. Iorga), omul deplin al culturii românesti (Const. Noica)? Evident cã nu mai poate si de aceea ultimele atacuri împotriva mitului Eminescu vizeazã îndeobste aceste trei „clisee” care-i determinã pe români sã-l cinsteascã pe Eminescu nu numai pe 15 ianuarie sau pe 15 iunie ale fiecãrui an, zile percepute, neoficial, ca sãrbãtori nationale. Aici stã enigma: cã români, de bunãvoie si nesiliti de nimeni, întâmpinã cele douã zile, de mai bine de un veac, ca sãrbãtori, atribuindu-le, altfel spus, sacralitatea rezultatã în urma unei jertfe ispãsitoare. Asta, desigur, în afara cadrului religios al institutiei bisericesti, fiindcã Eminescu, totusi, n-a ajuns sã fie sanctificat precum Stefan cel Mare si Sfânt sau ca martirul Constantin Brâncoveanu. Dacã la sanctificarea lui Stefan cel Mare s-au ridicat glasuri vehemente de protest, imaginati-vã ce tunete de proteste s-ar stârni dacã s-ar pune problema cu Eminescu. Biserica bine a fãcut cã a tãcut în privinta lui Eminescu, mai ales într-o vreme când ea însãsi este tinta „demitizãrii”, încât nici mãcar o catedralã a mântuirii neamului nu are rãgazul sã-si împlineascã! Cu alte cuvinte, poetul national continuã, totusi, sã rãmânã cu prestigiul unui mit laic, dar nasterea mitului sãu nu poate avea alt model decât nasterea oricãrui mit, religios sau nu, evenimentul central fiind o viatã de jertfã, închinatã unei cauze de mare importantã pentru existenta unui popor. Or, Eminescu este demult vãzut ca erou eponim al culturii românesti, întemeietor de limbã literarã modernã, de literaturã românã modernã, de doctrinã nationalã modernã. Ilie Bãdescu chiar asa l-a numit, eroul eponim al culturii românesti, într-o carte din 1988, care a trezit si din aceastã cauzã, mânia demitizantilor. Asadar, Eminescu are statura unui mit national. Numai cã, în cazul românilor, s-a produs un fel de stranie defectiune, neîntâlnitã la alte popoare. Nimeni nu s-a gândit, în cultura germanã, de exemplu, cã ar fi benefic ca statuia de mit national a lui Goethe sã fie dãrâmatã (nici mãcar o datã cu doborârea Zidului Berlinului!), pentru ca în locul ei sã fie pusã a lui Thomas Mann, oricât de mare scriitor ar fi. Ba, mai mult, nici Thomas Mann n-ar fi admis asa ceva, deoarece el însusi s-a considerat o ramurã din marele copac al goetheanismului, de vreme ce a preluat mitul lui Faust într-un celebru roman. Iatã, însã, cã la români e ca la nimenea, deoarece existã „elite” care s-au sãturat de Eminescu, dupã cum un improvizat „personaj” a ajuns sã se sature de România. Exemplul invocat de mine nu-i deloc hazardat, fiindcã între spiritul demolatorilor lui Eminescu si al celui pomenit existã un fir de legãturã. România însãsi li se pare unora o „fictiune”, un mit artificial, care trebuie sfãrâmat în bucãtele geografice de pânã la Mica si Marea Unire. Dar pentru asta se cuvine, mai întâi, a-i distruge miturile culturale si politice, fiindcã demolatorii de meserie stiu cã o natiune e statornicã prin temeliile ei spirituale. Sã nu ne mire, asadar, cã Biserica Ortodoxã Românã e atacatã în ultima vreme, sã nu ne mire cã Mihai Viteazul, întemeietorul politic al unitãtii nationale, e caricaturizat prin manualele alternative de istorie, sã nu ne mire cã simbolul unitãtii culturale românesti, Mihai Eminescu, este supus celui mai dur atac din ultimul secol.
