• alegerile anticipate pentru fotoliul de parlamentar, rămas liber după disparitia deputatului PSD Victor Surdu, nu par a-i impresiona pe sătenii din Colegiul 6 Neamt • acestia sustin că nu mai asteaptă nimic de la politicieni, care doar promit si nu se tin de cuvînt • oameni la limita sărăciei, case fără lumină, drumuri proaste • micile localităti rurale îmbătrînesc, tinerii fug la muncă în alte tări • oamenii sustin că nu au văzut parlamentari să vină să le viziteze satele, să se intereseze de păsurile lor • ceva „vînzoleală“ este doar în preajma alegerilor •
Că doar o dată la patru ani, de alegeri, cei mai multi dintre politicieni îsi amintesc de tăranul cu mîinile crăpate de munca la pămînt, cu o pensie CAP de mizerie, din care poate să-si cumpere abia o pereche de cizme de cauciuc, ca să poată umbla prin noroiul ulitelor nepietruite cu anii, este lucru stiut. Uneori, alegerile vin mai devreme, cum ar fi în Colegiul 6 Neamt, unde disparitia deputatului PSD Victor Surdu, a lăsat un gol parlamentar. Ce se vrea si va fi umplut. De cine? Vedem noi la alegeri. Pînă atunci, reporterii Monitorul au mers în Colegiul 6 să vadă cum trăiesc oamenii. Nu de alta, dar cine va cîstiga să poată compara cum era înainte cu realizările pe care sîntem siguri că le va bifa.
Revenint la alegerile trecute, de asemenea e lucru stiut că majoritatea acestora se desfăsoară mai ales în jurul crîsmelor sătesti, unde mai apare, din senin, cîte o masină, dubă sau uneori chiar camion. Toate încărcate cu „materiale promotionale“, constînd, de regulă, în sacose cu produse alimentare si ceva „udătură“, căni, găleti, fulare, toate personalizate cu sigla partidului „atent cu lumea“, pentru „determinarea“ alegătorilor să se prezinte la urne, „asa cum se cuvine“
. Se mai încing si unele petreceri, cu manele, sau chiar este chemat un nume consacrat de interpret de muzică populară. Mai e si ceva de băut si de mîncat. În unele zone, „distinsii“ alegători stampilează cu „tărie la bord“ buletinele de vot, aburiti de alcool, dar si de promisiuni. Toate aceste lucruri au farmecul lor si nu poti să nu asculti, pe la cîte o masă a bufetului, dintr-un sat, si vorbele unor gospodari care se mai „fălesc“ că au primit „pachete sociale cu un litru de ulei floarea-soarelui, dublu rafinat, un kil de zahăr, de ăl alb, mai fin, un pachet de orez, din ăl care fierbe usor la sarmale, si vreo două franzele proaspete, aduse de la tîrg“. Se mai aude si cîte o voce revoltată:
„Ia nu mai vorbi cu păcat, aista-i om, vrednic, ce trebe ales, că el mult ghine ni-o făcut, uite ci ni-o dat…, pîne, zahar, orez,…asa trebe să ni dea să-l alegem…, ci stii mata?“. În unele cătune nu mai ajunge nimeni, doar niste hîrtii înfipte în gard, ce anuntă oarece program al vreunui candidat, cu îndemnul să fie votat si data alegerilor. După ce totul se termină, bine pentru unii, pentru altii rău, „condimentat“ cu vreo două-trei contestatii si acuze de furt electoral, în sat nu mai vine nimeni si nimic, pînă la următoarea campanie electorală. Si asa bietul tăran nu stie ce a votat, nu stie ce parlamentari îl reprezintă, el stie de sapă, frămîntă noroiul de pe ulite, si mănîncă ce dă Domnul, dacă dă, pentru că, dacă e an ploios, cu inundatii, cu grindină, nu mai dă nimic.
„Dumnezeu are grijă de toti!“
Primul popas l-am făcut în comuna Secuieni. O „voce“ ne-a soptit că mai sînt oameni care nu au lumină, nu că le-ar fi fost tăiată din cauza neplătilor, ci pur si simplu că nu au avut niciodată. Nici măcar sperantă nu mai au. Virginia Zaim, locuitoare a satului Secuienii Noi, aflată în pragul venerabilei vîrste de 85 de ani, într-o casă micută, neracordată la reteaua de curent electric, nu a fost vizitată de nici un parlamentar si nici nu stie pe vreunul. Visul acesteia este de a avea lumină în bătrînul sălas, un deziderat ce dăinuie încă din tinerete, cînd necazurile au început să o coplesească odată cu moartea părintilor si cu grijile unei gospodării în care alte sapte suflete au cerut de mîncare. „De cînd mă stiu locuiesc în această casă, care a fost a părintilor mei. Am fost cea mai mare dintre cei opt copii ai familiei Zaim. Crescusem si eu mărisoară si m-am angajat la «Tevi», mîndră nevoie mare că voi avea banii mei si voi reusi să răzbat mult mai bine prin viată. Soarta a vrut altfel, Dumnezeu mi-a chemat la Ceruri ambii părinti, iar eu am devenit cap de familie pentru fratii si surorile mele. Nu m-am mai gîndit niciodată la căsătorie, nu mi-a trebuit pentru că vedeam cît de greu este să te zbati în sărăcie. Am visat toată viata să am măcar un bec în această casă, care să dea lumină. Nu mai vorbesc de televizor, care ar fi o adevărată minune. Anii au trecut, fratii si surorile s-au împutinat, eu am devenit tot mai neputincioasă. M-am străduit să răzbat cu greu dintr-un ajutor social de 140 de lei. Acesti bani sînt sortiti să-mi ajungă o lună de zile“, a povestit Virginia Zaim. Octogenara a fost o femeie vrednică la viata ei, căsuta fiind curată, la fel ca si mica ogradă, prin care zburătăcesc niste orătănii. În casă, patul asternut, podele spălate la fel ca si grinzile vechi ale tavanului, ce au depăsit cu mult 100 de ani. Lîngă o icoană mare, asezată lîngă un ochi de geam, într-un cui era agătată o lampă de gaz. „Lampa sau opaitul a fost lumina care a pîlpîit în această casă. Dacă stîlpul de electricitate ar fi fost mai aproape, poate as fi reusit să pun bănut peste bănut, pentru a-mi trage si eu curent. Asa, este prea departe, iar lucrarea m-ar costa mult pentru puterile mele. Nici Primăria nu mă poate ajuta. Nici nepotul meu, pensionat pe caz de boală si care stă cu mine, de vreo trei ani“, a declarat Virginia Zaim. Aceasta nu este supărată pe parlamentari, pentru că nici nu-i stie, nici n-a văzut pe vreunul prin zonă. „O fi fost, însă aici, unde locuiesc, n-am văzut picior de parlamentar, s-ar fi aflat repede. Nici măcar nu-i cunosc, nu am auzit de colegii electorale si habar nu aveam că sînt alegător în Colegiul 6. Oricum, nimic nu s-a făcut pentru omul amărît în tara asta! Însă Dumnezeu are grijă de toti, iar omul trebuie să fie moderat în fata Lui! Noi nu avem dreptul să judecăm omul. Este cine să o facă!“, a mai spus Virginia Zaim.
Fără vizite, fără plocoane…
Următorul popas a fost tot în comuna Secuienii, în satul Uncesti. Aici, surpriză totală, la ora sapte si jumătate dimineata, tipenie de om prin curti, doar cîte un cocos, tînăr si neexperimentat, mai trîmbita venirea zorilor, chiar dacă se făcuse de multisor lumină afară. Doar un cîine costeliv a lătrat anemic la trecerea masinii. Am mers mai departe, la Bîrjoveni, un cătun cu vreo 100 de gospodari. Aici am avut mai mult noroc, am găsit un sătean care se pregătea să meargă la moară. Aseza în cărută cîtiva saci de uruială de porumb, să o ducă la schimb cu ceva făină. Uimit de prezenta noastră, a rămas o vreme tăcut, cu mîinile pe un sac de rafie, ca si cum ar fi scormonit prin memorie, printre amintiri. La 67 de ani, Ioan Bangău este un om încă verde, decis să muncească cît l-or tine puterile. N-a cerut nimic de la nimeni, a răzbit singur si nu-si cere osîndă. Nu parlamentarii i-au dat să mănînce „Am lucrat, asa cum se obisnuia pe vremea comunismului, la oras, la SUT, pe bani putini. Cu o pensie mică nu poti răzbate, mai ales cînd ai trei copii. După Revolutie, mai ales după ce m-am pensionat, am lucrat pămîntul de la ai mei, împreună cu Maria, consoarta mea, si am încercat să mă descurc cum am putut. Mai cresc vite, ceva lapte la contract, pămîntul l-am dat în arendă. Pe aici mai vine primarul, se mai interesează de drumuri, de una de alta. În rest, nu am văzut vreun parlamentar de nici o culoare politică, pe aici. Am auzit ceva că ar fi murit deputatul PSD Victor Surdu si se vor face noi alegeri, dar cum si cînd nu se stie. În campanii, aici la noi nu s-au dat plocoane, cum am auzit că s-au dat la altii. Se minte mult, se promite, dar nimic nu se vede concret. Am rămas o mînă de bătrîni, tinerii au plecat care încotro, la muncă. Ne ducem zilele cum putem. Singurul eveniment pe care-l asteptăm anul acesta este sfintirea bisericii, pe 29 mai. Ne mai luăm cu biserica, pentru că, dacă nu ai credintă, nu te ajută nici Dumnezeu“, a spus săteanul. În Butnăresti, am dat peste un alt „truditor“ la niste saci de grăunte de porumb. Constantin Costandis, la 40 de ani, a lucrat la ferma din sat vreo 10 ani, dar nu s-a ales decît cu vreo patru pe cartea de muncă. Nu asteaptă nici o pensie, munceste în bătătură si pe putinul pămînt pe care îl are. Nici el nu a văzut vreun demnitar care să vină să asculte păsurile oamenilor. „Nu vine nimeni să te întrebe de sănătate. Am mai găsit în poartă niste fluturasi ale unor partide si atît. În altă parte am auzit că s-au mai dat pachete, si chiar bani, dar aici nu a venit nimeni. Vai de capul meu, muncesc de dimineată pînă seara! Cresc si eu, pe lîngă bătătură cîteva animale, pentru că altfel nu pot răzbi, nimeni nu-ti dă nimic, ce să pun pe masă? De unde să ceri, cînd nici altii nu au? Am doi copii si trebuie să le croiesc un viitor. De pensie ce să spun? Am doar patru ani pe cartea de muncă, alti sase ani lucrati la fermă s-au dus pe «apa sîmbetei». Ce să astept de la parlamentarii nostri? Dacă nu au făcut nimic pentru noi, pînă acum, pentru viitor slabe sperante. Tot săraci o să murim!“, a spus Constantin Costandis.
