Marţi, reporterii „Viaţa Liberă”, împreună cu militarii Batalionului 284 Tancuri şi Laurenţiu Popa (voluntar al asociaţiei Alternative) au distribuit în jur de 250 de pachete alimentare persoanelor aflate în dificultate din satele Vlădeşti, Brăneşti şi Băleni din judeţul Galaţi. Acţiunea a fost posibilă datorită dărniciei gălăţenilor şi brăilenilor care au decis să ofere o bucurie – măcar preţ de o clipă – oamenilor necăjiţi din judeţ care au avut parte de o perioadă deosebit de dificilă în această iarnă.
Am primit lecţii de viaţă atât din partea celor care s-au implicat în colectă, cât şi din partea celor care au primit aceste ajutoare, oameni care, la rândul lor, au donat, din puţinul pe care îl aveau în ogradă, pentru sinistraţii şi mai greu încercaţi din Buzău sau Ialomiţa! Cu casele acoperite de zăpadă, sau curţile pline de nămeţi şi cu doar câteva fire de fasole care tulburau apa de ciorbă, cei care au primit alimentele ne-au demonstrat că omul de la ţară îşi păstrează bunul simţ al realităţii care le spune că Apocalipsa nu vine cu ninsoarea de la televizor, dar şi că nu trebuie să aştepţi ajutor de la alţii, ci să munceşti, căutând în primul rând să te ajuţi singur.
Frumoasa poveste „Donează pentru viaţă” ne-a făcut pe toţi cei implicaţi să înţelegem că omenia nu ţine cont de câţi bani ai în buzunar, ci de viaţa pe care alegi să o trăieşti.
Gesturi mărunte care pot înmuia un munte de zăpadă
De săptămâna trecută, de când Viaţa Liberă a demarat campania „Donează pentru viaţă” şi până marţi, când am mers în judeţ pentru a împărţi alimentele colectate în cadrul acţiunii, am fost martori a numeroase lecţii de viaţă. O lecţie de viaţă pentru toţi a fost aceea că, în general, cele mai multe pachete alimentare au fost donate de oameni simpli, fără posibilităţi materiale extraordinare, locuitori ai cartierelor mărginaşe. Dar să nu îi uităm pe angajaţii magazinelor Kaufland – partenerul nostru în campanie – care au cumpărat alimente şi au contribuit la pachetele alimentare.
O altă lecţie de viaţă a fost aceea în care am realizat că oamenii au donat pentru sinistraţi alimente de calitate, nefăcând diferenţă de firmă între făina cumpărată pentru acasă şi cea oferită necăjiţilor. O lecţie de viaţă a fost şi gestul elevilor din Galaţi care au donat din puţinul lor. Impresionat a fost momentul –şi nu a fost unic! – în care oameni ce nu ştiau de campanie, s-au întors din drum, înapoi în Kaufland, pentru a scoate din cărucior, cumpărături pe care le-au pus în cutiile destinate donaţiilor. La fel de impresionant a fost gestul mai multor brăileni care au venit din oraşul vecin la sediul Vieţii libere, aducând alimente.
Nu avem, cum să uităm gesturile simple şi atât de fireşti în care oamenii şi-au oferit, dezinteresat, ajutorul: o firmă de xerox din Ţiglina I a asigurat 100 de copii ale afişelor de promovare a campaniei; un magazin din Piaţă de la care am cumpărat sacii în care am pus alimentele a „plusat” faţă de cantitatea cumpărată cu bani (fără ca măcar să ne spună asta!); diverse firme care şi-au oferit ajutorul pentru a participa la acţiune cu mijloace de transport sau chiar forţă de muncă. Nu trebuie să uităm nici sprijinul Prefecturii, al asociaţiei Alternative şi mai ales al Batalionului 284 Tancuri care, prin implicarea de care au dat dovadă au argumentat – deşi nu era nevoie – faptul că în topul încrederii românilor, Armata deţine al doilea loc. Pentru toate gesturile mărunte, atât de delicate, care au contribuit la succesul acţiunii, Viaţa Liberă vă mulţumeşte!
Daruri pentru cel mai de preţ dar: copiii
Ajutoarele alimentare nu au ajuns doar la bătrâni şi bolnavi, ci şi la multe familii cu copii. În timp ce în Vlădeşti am întâlnit o familie de toată fala – săraci lipiţi, cu şase copii, dar harnici şi inventivi – în Băleni am descoperit cu tristeţe o familie în care cei patru copii nu sunt la fel de iubiţi de părinţii care, în loc să aibă grijă de cei mici, aveau grijă să nu se strice vinul în butoi…
Casa de paiantă este deja înmuiată de umezeala zăpezii. Când intri, te miri că nu este aerul închis şi rău mirositor pe care l-ai fi aşteptat. Imediat în dreapta, un pat imens plin-ochi cu jucării din pluş. Sunt mici şi bine jumulite. Au şi de ce: familia Ghimpu are şase copii. Ilinca, mama lor, ne spune că „nu am stat, doamnă, cât a fost zăpada mare! Am curăţat curtea, după care soţul a plecat, în vecini, să dea zăpada. A lucrat pe mâncare sau pe bani, că avem copii mulţi şi le trebuie mâncare! În plus, avem şi rate la bancă, trei milioane pe lună, am făcut rate ca să ne facem şi noi casă, din lut am făcut-o, dar am cimentuit-o”. Urmărit de una din fetiţe, rezemată de soba de lut din casă, capul familie drege un ham. „Nu stau, că nu e bine să stai. Dacă stai, îţi stă norocul”, spune soţul, meşterind. Deşi mică şi modestă, casa este curată, iar copii, veseli. „Ei să fie sănătoşi, că în rest… nu e problemă”, ne spune Ilinca, mulţumind frumos pentru alimentele primite.
În satul Băleni, copiii familiei Stoian sunt în zăpadă. Îngheţată bocnă, mezina, Talia, plânge terorizată după ce fotoreporterul nostru o pozează. După câteva clipe în care îi explic ce s-a întâmplat şi îi arăt aparatul foto, se linişteşte. Zâmbeşte, luminată, ştergându-şi cu nădejdie, nasul cu mâneca. Rodica, sora ei mai mare o ia de mână, protectivă, când încep să vorbesc cu ea. Fetele au vârstele celor din Vlădeşti – trei şi, respectiv, şase ani. Destinele lor sunt însă atât de diferite. Pentru cele două nici un părinte nu iese din casă, măcar de curiozitate, să vadă de ce e agitaţie în curte… Într-un final, Gheorghe, capul familie, iese în cadrul uşii. Are urme de vin uscat pe buze şi miroase a doagă. Ne spune că nu munceşte nicăieri, pentru că nu sunt locuri de muncă şi mai este şi bolnav cu rinichii. Când îl întreba dacă vinul îi face bine la rinichi, mă priveşte descumpănit: ar vrea să se certe, dar e prea mare efortul… Plecăm cu speranţa că măcar pentru o zi cei patru copii ai familiei vor mânca ceva mai bine decât de obicei. Deşi strachina plină nu ţine loc de dragoste.
Viscol în toată regula la Băleni – Troiene mai înalte dect casa
Casa familiei Roşca a fost pur şi simplu sigiliată de zăpadă pentru o săptămână întreagă. Soţii Roşca, împreună cu cei doi copii, au aşteptat să vină cineva să îi salveze, căci cu o simplă lopată nu ar fi ieşit niciodată din curte. Zăpada are aproape doi metri, iar gardul nu se mai vede din ea.
Când se cocoaţă pe zăpadă tatăl şi fiul său de opt ani sunt mai înalţi decât propria casă! Pentru a obţine apă, Gelu a săpat pur şi simplu un tunel în zăpadă, până la canalul din curte. „A trebuit să rup gardul din spatele casei şi pe acolo am reuşit să ies, să mă duc în sat”, ne spune omul. Băiatul său, Sorin, explică cu o maturitate ciudată: „zăpada este mai mare decât mine, nu am mai văzut aşa ceva”. Nu pare că se distrează sau că se bucură de nămeţii care i-ar putea transforma într-un derdeluş de mai mare dragul. În curtea familiei Roşca, zăpada acoperă, ameninţător, ferestrele şi casa. „Numai cu utilajul s-a putut deszăpezi aici. Dacă nu veneau cei de la primărie, nu ieşeam de aici”, ne mai spune omul. Jeepul lui Pană este depăşit de înălţimea parapeţilor de zăpadă aşezaţi, claustrofobic, de o parte şi de alta a drumeagului. Respiri bine doar dacă te cocoţi deasupra malului de zăpadă. Adică, deasupra casei.
Zâmbetul de o secundă, bucurie pentru o viaţă
„Ştiu că sunt bolnavi şi bătrâni şi că un pachet cu mâncare nu le va schimba viaţa. Normal că sunt conştient că omul acela care primeşte ajutorul nici nu se va ridica de pe pat sau din scaunul cu rotile şi nici nu va întineri, pentru a putea da singur zăpada din curte. Dar măcar pentru un moment a zâmbit. Poate că a fost un zâmbet scurt, dar pentru o secundă i s-a luminat faţa. De aceea fac asta mereu şi o să fac de fiecare dată când voi avea ocazia!”, mi-a răspuns Laurenţiu Popa, voluntar la Alternative, când l-am întrebat dacă nu i se pare dezamăgitoare ideea că împărţirea, ocazională, a ajutoarelor nu schimbă, în esenţă, în nici un fel viaţa grea a bătrânilor şi bolnavilor de la ţară, condamnaţi la uitare, mizerie şi nevoi de sistemul actual – economic, social, politic.
Tot pentru zâmbetul de o secundă de pe faţa omului bolnav, sărac, sau în nevoie, Laurenţiu s-a dus la Buzău, cu unul din primele transporturi cu ajutoare pentru sinistraţii îngropaţi în nămeţi. „Şi o să mă mai duc oriunde va fi nevoie”, completează acesta. Alături de echipa Vieţii Libere şi de militarii gălăţeni, Laurenţiu a adus zâmbetul pe buze unor oameni cu adevărat suferinzi din Vlădeşti şi Băleni.
Este greu să găseşti cuvintele potrivite să descrie neputinţa bătrâneţii şi a bolii. În camere minuscule, abia luminate – căci sărăcia i-a făcut să îşi protejeze geamurile, de viscol, cu folie de plastic, bătută în ţinte de lemnăria ferestrelor! – oamenii bolnavi şi bătrâni par că nu mai aşteaptă nimic. Sobele neîngrijite şi alimentate cu pănuşi (căci lemnele sunt scumpe şi doar primăria ce se mai îndură să le dea ceva!) emană un fum greu în cameră, în timp ce bolnavii ţintuiesc, apatic, televizorul. Cei care încă mai au curent electric. De cele mai multe ori, sărăcia dublează povara bătrâneţii şi a bolii. Sunt oameni care supravieţuiesc numai cu 120 de lei pe lună, bolnavi care tremură la deschiderea facturii la energie electrică, de teamă că nu o vor putea achita şi vor trăi la lumina lămpii de gaz.
