LACRIMI SI FLORI… Moartea profesoarei pensionare Mihaela Tudor din Bârlad, a îndurerat sute de fosti elevi! Paginile de socializare au fost pline de lacrimi si regrete, scrise de fostii ei iubiti copii, asa cum le spunea domnisoara Tudor. N-a fost cãsãtoritã niciodatã, n-a avut alti copii decât pe cei din zecile de generatii cãrora le-a fost diriginte. Printre ei se numãrã multi profesori de limba românã, care i-au urmat în carierã, spre marea ei bucurie, ziaristi, ingineri, învãtãtori… Au strâns câtiva dintre ei bani si i-au trimis verisoarei doamnei profesoare Tudor, din Iasi, care a cumpãrat sute de flori din ei! Florile elevilor care o vor acoperi pe ultimul drum! Dumnezeu sã o odihneascã!
Doamna Mihaela Tudor nu-i va avea alãturi pe cei care o plâng, ea fiind înmormântatã astãzi, la orele 14.00, la Cimitirul „Eternitatea” din Iasi, unde este depusã la Capela 2. Din cauza stãrii de urgentã si a mãsurilor restrictive impuse pentru combaterea coronavirusului, la înmormântare nu pot participa mai mult de 8 persoane. Adicã nici mãcar toatã famila, nicidecum elevii sãi, cu sutele.
Nãscutã în ziua de 12 octombrie 1942, într-o familie de bârlãdeni din tatã-n fiu, reprezentând a treia generatie de oameni ai scolii: strãbunicul, Vasile Eftimiu, absolvent al primei promotii a scolii Normale din Bârlad, apoi bunicii paterni Smaranda si Mihai Tudor, institutori la scoala Generalã nr. 3, unde nepoata lor a urmat clasele elementare si gimnaziul. Liceul l-a urmat la Complexul Scolar, azi Liceul „Mihai Eminescu”, la începutul deceniului 6. A urmat studentia, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iasi, între 1960-1965: promotia 101 a Facultãtii de Filologie. Dupã absolvire, în 1965, s-a întors la liceul din Bârlad, „Mihai Eminescu”, devenind colegã de cancelarie cu unii din fostii profesori. Era prezentã, asteptatã si ascultatã în spatiul intelectual si cultural bârlãdean, cu precãdere la Academia Bârlãdeanã. Si cu deosebire se bucura de admiratia si recunostinta fostilor elevi care au vãzut toti în profesoara lor de românã, în diriginta lor, omul si reperul necesar, cel ce nu-si uitã fostii elevi, le urmãreste drumul, se bucurã de împlinirile lor. Iar ei, învãtãceii, au folosit orice prilej pentru a-i arãta admiratia.
Fostii elevi si colegi o regretã si plâng cu lacrimi amare cã nu-i pot duce o floare!
„Doamna mea dirigintã, profesoarã de limb si literatura românã, Mihaela Tudor a plecat dintre noi!! Spiritul ei blând si drept a ales în dupã-amiaza de 4 aprilie sã treacã spre hotarul luminii si al linistii. Pentru totdeauna! Discret, în tãcere, în solitudine. Asa cum si-a trãit si viata. O viatã deloc lungã (nici 78 de ani), dar plinã de mici si multe, multe, multe bucurii pe care doamna dirigintã avea harul sã le descopere în orice. Într-o carte, o bijuterie, într-o fustã de mãtase, într-o <<mâncãricã de pãstãi>>, într-o reuniune a Academiei Bârlãdene, într-un pahar de suc, sau într-o prãjiturã. Dincolo de darul cu care a hãrãzit-o Dumnezeu, acela de dascãl, am admirat la doamna mea aceasta putere, tot mai rarã în ultimii ani, de a gãsi bucuria în lucruri mãrunte, de a se concentra pe ea si de a-si umple inima. <<Asta e fericirea, mãi, fatã! Nu mai umblati dupã cai verzi, voi, tineretul ãsta. Nu stiti sã trãiti!>>. Bucuria si lumina sã vã cãlãuzeascã si acolo, sus, doamnã dirigintã!”, a scris, cu lacrimi în ochi, o fostã elevã, Simona Vasile.
