Si bulgarii vor ceva, o parte din Dobrogea

Cedarea Basarabiei si Bucovinei (iunie, 1940)

ISTORIE… Agresiunea URSS, sub aparentã pasnicã asupra României, ocupând Basarabia, a dus la un dezechilibru de fortã. Doi rechini mai mici, dar la fel de feroci ca si marele rechin rus, adicã Ungaria si Bulgaria, vor sã se înfrupte si ei din trupul României, începând actiuni diplomatice în acest sens. Ne oprim asupra Bulgariei, problemele legate de Ungaria sunt mult mai vaste si complicate. Bulgaria se manifestã de la început ca doritoare sã ocupe sudul Dobrogei, mai ales cã dorintele sale se acordau cu cele ale Rusiei. Începând cu „Testamentul lui Petru cel Mare”, rusii si-au dorit mereu sã cucereascã Constantinopolul si sã ajungã la strâmtorile Mãrii Negre. Le-a stat în cale mereu România, iar acum credeau cã, printr-o alianta cu Bulgaria, vor depãsi orice obstacol si îsi vor atinge scopul vechi de secole. Un diplomat turc rezuma astfel situatia: „ocuparea Basarabiei si a nordului Bucovinei nu sunt un fine (sfârsit) în sine si Rusia va cãuta într-un viitor apropiat sã progreseze pe de o parte înspre petrolul din Iran si Irak si cãtre Golful Persic, pe de altã parte, din Bulgaria înspre strâmtori.

Dan Ravaru

Sã ne oprim putin asupra istoriei Bulgariei. În secolul al IV-lea, slavii ocupã teritoriul de astãzi al Bulgariei, locuit pe atunci de traci si daco-geti. Ei slavizeazã populatia localã, dar peste douã secole, al VI-lea si al VII-lea, sunt la rândul lor ocupati de triburi mongolice (având si componente fino-ugrice), venite tocmai de pe Volga si cunoscute sub numele de bulgari. Acestia aveau în frunte hani cu numele mongole ca Asparuch si Krum, care s-au slavizat, însã, la fel ca triburile pe care le conduceau. Deci, din traci, slavi si mongoli s-au format bulgarii de astãzi. Relatiile româno-bulgare au fost în general bune în secolele XI-XII, existând un stat româno-bulgar. Din secolul al XIV-lea, statul bulgar dispare, fiind inclus în imperiul otoman. Bulgarii au gãsit mereu refugiu si politic, si economic, si cultural la români. A urmat rãzboiul din 1877, când românii si-au cucerit independenta, dar au creat conditiile renasterii statului bulgar. Din nefericire, relatiile româno-bulgare încep sã se deterioreze din acest moment. Departe de a fi recunoscãtori românilor pentru sprijinul acordat si pentru jertfele din rãzboiul cu turcii, bulgarii au pretins de la început întreaga Dobroge. Aceastã provincie româneascã fãcuse parte din Tara Româneascã încã din timpul lui Mircea cel Bãtrân. În titlul sãu de domnie, Mircea cel Bãtrân se intitula stãpân pânã la Marea cea Mare (Marea Neagrã) si domnitor al Dârstorului (Silistra). Conflictele s-au adâncit dupã 1878, când rusii au împãrtit Dobrogea în douã, jumate la români, jumate la bulgari. În 1213, Dobrogea de sud, locuitã mai mult de turci, dar aflatã în componenta statului bulgar, a fost ocupatã de România. Aceastã ocupatie avea în vedere o compensatie pentru românii sud-dunãreni aflati în mai multe state balcanice. Dupã Primul Rãzboi Mondial, Dobrogea de sud sau Cadrilaterul a fost colonizatã cu români sudici, în special aromâni (macedo-români). Aceasta era situatia în 1940 din punct de vedere politic si etnografic. „La rândul sãu, Guvernul bulgar a considerat în 1940 cã a sosit momentul pentru a revendica partea sudicã a Dobrogei. În acest scop, premierul bulgar Bogdan Filov s-a adresat Germaniei si URSS pentru sprijinirea cererilor sale. La 26 iulie 1940, Borislav al III-lea a înstiintat Berlinul cã Guvernul sãu doreste sã primeascã sudul Dobrogei de la Germania, dar, la nevoie, era dispus sã-l accepte si de la Uniunea Sovieticã” (autor colectiv – „Eliberarea Basarabiei si a nordului Bucovinei”, p. 30). Dupã mai multe tratative diplomatice, bulgarii se lãmuresc cã numai Rusia îi va sprijini, având în vedere interesele directe ale acesteia în zonã. Faptul cã ungurii au reusit sã obtinã cele dorite, în august, a încurajat demersurile bulgãresti. Guvernul bulgar a considerat si el cã trebuie sã actioneze, cã sosise momentul mult dorit pentru a revendica partea de sud a Dobrogei, dându-si seama cã Germania nu era dispusã sã impunã României cedarea de noi teritorii. Dorind, astfel, sã clãdeascã relatii de prietenie, a refuzat sã-i sprijine pe bulgari. Si, dupã cum am vãzut mai sus, atât Guvernul, cât si populatia, oamenii simpli din Bulgaria, solicitã ajutor rusesc. Aici le-a venit în întâmpinare o orientare veche de secole a Moscovei, în sensul cã rusii au cãutat întotdeauna sã aibã relatii cât mai apropiate din toate punctele de vedere cu slavii de la sud de Dunãre, de aceea sovieticii au sprijinit imediat revizionismul bulgar, continuând, astfel, premisele pe care le manifestase încã dinaintea Primului Rãzboi Mondial.

7 septembrie 1940 – Tratatul de la Craiova, semnat între România si Bulgaria

„Dupã cum se stie – scria „Izvestia” din 13 august 1940 -, URSS a sprijinit si va sprijini totdeauna prin atitudinea ei revendicãrile bulgare fatã de România” (lucrarea citatã, p.34). Aceastã afirmatie sovieticã ascundea o cursã din punct de vedere diplomatic. Rusii nu numai cã aprobau revendicarea bulgarã pentru Dobrogea de Sud, ci si dãdeau la întelegere cã bulgarii ar putea avea si alte revendicãri, în primul rând Dobrogea de Nord, pentru care promiteau sprijin în continuare. În cazul în care bulgarii ar fi obtinut nordul Dobrogei, ar fi avut granitã comunã prin Tulcea si Delta Dunãrii cu URSS, stãpânitor peste Basarabia. Într-o astfel de situatie, rusii puteau interveni direct în Bulgaria, unde sã poatã schimba Guvernul si întreaga orânduire politicã. Aceste întelegeri, care nu au fost duse pânã la capãt cu Bulgaria, ilustreazã, din nou, tendinta ruseascã de a ajunge cu frontiera la Muntii Carpati si în partea de sud, la Focsani si Galati. Timpul de atunci pãrea sã le dea dreptate. Aici au intervenit, însã, alte dorinte asupra României, dorintele germanilor care urmãreau în primul rând petrolul românesc si, din cauza aceasta, i-au avertizat pe rusi sã nu se apropie prea mult de Valea Prahovei. Au loc tratativele de la Craiova în legãturã cu care mai târziu ministrul bulgar Bagryanov a mãrturisit: „în aceste clipe si în tot cursul tratativelor de la Craiova, am fost mereu presati din partea Rusiei sã fim intransigenti si sã cerem chiar ca frontiera noastrã cu România sã fie la Tulcea si Sulina” (lucrarea citatã, p. 35). La declaratiile ministrului bulgar, se pot adãuga informatiile obtinute despre români, despre insistentele rusesti, care cãutau sã-i convingã pe bulgari sã cearã cât mai mult de la români, asigurându-i cã dacã vor ajunge în situatii primejdioase, sprijinul Moscovei este asigurat. În aceste împrejurãri, la 7 septembrie 1940, la Craiova, se semneazã un tratat româno-bulgar, având ca parte principalã cedarea de cãtre români a pãrtii de sud a Dobrogei cu judetele Durostor (de la vechea denumire latinã a Silistrei, Durostorum) si Caliacra, cu o populatie de 420 mii locuitori, urmând ca acestea sã fie încorporate Bulgariei. Din punct de vedere democrafic, amintim cã vechea populatie turcã a plecat spre patrie dupã 1220, iar în locul ei a fost colonizatã o populatie alcãtuitã din români sud-dunãreni, veniti din Grecia, Albania, Macedonia etc. În scurtul timp cât au stat aici, românii sudici au dezvoltat foarte mult regiunea, dar au fost nevoiti sã plece, lãsând totul în urmã, urmând sã se stabileascã în Banat si în Bãrãgan. Românii au încercat fãrã succes sã pãstreze Silistra, orasul în care a functionat prima scoalã româneascã din Dobrogea si Balcicul, orasãselul de pe malul mãrii, care devenise o adevãratã colonie de pictori români. Mai presus de aceasta, însã, Balcicul era un fel de resedintã particularã a reginei Maria, care avea aici un palat. Înainte de a muri, ca semn al iubirii sale pentru balcieni, a dispus ca inima sa sã rãmânã vesnic la Balcic. Niciuna dintre aceste modeste dorinte românesti nu a fost satisfãcutã.