CAP DE VARÃ… În ziua de 24 iunie, în preajma solstitiului de varã, calendarul popular consemneazã sãrbãtoarea cunoscutã în Bucovina sub denumirea de Sânziene. Sânzienele îsi au originea într-un strãvechi cult solar. Sãrbãtorile solare sunt praguri peste an, precum pragurile din viata omului, si presupun ritualuri asemãnãtoare. Solstitiile si echinoctiile nasc scenarii si fãpturi mitice, acte de divinatie si propitiere, taine si povesti ancestrale, deschizând portile cerului. Denumirea este preluatã probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestrã (zeita romanã a vânãtorii și a pãdurilor) sau dupã micile flori de câmp galben-aurii cu miros dulce (sânziene). În sudul tãrii li se mai spune Drãgaice, Ziua Soarelui, Ursina, Amutitul Cucului. Sânzienele se sãrbãtoresc, în traditia popularã, în ziua Sfântului Ioan Botezãtorul, sãrbãtoare care se mai numeste în unele locuri si „Cap de varã”, pentru cã acum soarele ajunge la apogeu si este începutul verii. Ziua de Sânziene este consideratã sfântã, ea trebuie sã fie respectatã, nimeni nu are voie sã lucreze în aceastã zi, când soarele joacã pe cer sau stã în loc la amiazã. În aceastã zi, sunt întâlnite diverse obiceiuri, dar cele mai importante sunt cele dedicate dragostei.
La câteva zile dupã solstitiul de varã, moment ce marcheazã apogeul drumului solar, când astrul se aflã la zenit, punctul cel mai înalt al boltei ceresti, vin Sânzienele, cu noaptea cea mai albã a dragostei si ziua cea mai cãlduroasã a anului. Sãrbãtoare solarã si lunarã totodatã, Sânzienele sunt tributare focului, prin fãcliile aprinse de feciori si rotite dupã cum merge soarele pe cer, dar si apei, prin ritualul scãldãrii în rouã, practicat de tinerele fete. Sânzienele erau considerate, încã din vremea lui Cantemir, ca reprezentãri fitomorfe (Florile de Sânziene) și divinitãti antropomorfe. În credinta popularã, Sânzienele erau considerate a fi niște femei frumoase, adevãrate preotese ale Soarelui, divinitãti nocturne ascunse prin pãdurile întunecate, neumblate de om. Nu este exclus ca în vremuri îndepãrtate populatia din munti sã se fi întâlnit la momentele solstitiale (Sânzienele) sau echinoctiale pentru a sãvârși ritualuri închinate Soarelui, zeul suprem dãtãtor de luminã, cãldurã și hranã. Megalitii din Muntii Cãlimani, pe care s-au descoperit însemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi mãrturii în acest sens, Muntii Cãlimani fiind locul unde se desfãșurau unele sãrbãtori de varã din care au derivat, mai apoi, nedeile locale. Spre deosebire de Rusalii, care sunt frumoase si rele, Sânzienele sunt frumoase si bune. Trãiesc în cete, ascunse de ochiul omenesc si îsi fac simtitã prezenta doar în noaptea de 23 spre 24 iunie, când cerurile se deschid. Atunci plutesc în vãzduh, danseazã în poieni si pe mal de ape, cresc bobul grâului, intensificã mirosul florilor, sporesc puterea tãmãduitoare a plantelor de leac. Tot ele apãrã copiii de boli, alungã grindina si vijelia, înmultesc pãsãrile cerului si animalele pãmântului. Femeilor le aduc prunci frumosi si sãnãtosi, iar fetelor mari, ursitul. Dacã oamenii sunt rãi, Sânzienele devin nemiloase si îi pedepsesc pe mãsurã: provoacã secetã, iau înapoi leacul plantelor, mirosul florilor, fertilitatea femeilor, puterea bãrbatilor, rodul pãmântului… Cu toate acestea, Sânziana, Drãgaica, este mai mult iubitã decât temutã, i se pronuntã fãrã fricã numele, iar atunci când este invocatã, tãranii o cheamã în felurite chipuri: Regina Holdelor, Doamna Zânelor, Doamna Cãlusarilor, Stãpâna Surorilor, Mireasã, Împãrãteasã…
Traditii în noaptea de Sânziene
Sânzienele sunt plante oracol, plante magice, plante tãmãduitoare… Dacã dormi cu ele sub pernã, îti aratã ursitul, dacã le prinzi în pãr ori le pui în sân, esti drãgãstoasã tot anul, dacã te scalzi în roua lor, esti frumoasã si dragã cui vrei tu, dacã îti înfãsori talia cu ele, te apãrã de dureri… În noaptea de Sânziene, fetele fac coronite din florile galbene ca soarele si dalbe ca luna, pe care în zorii zilei le aruncã pe casã. Dacã una dintre ele cade de pe acoperis, e semn rãu pentru cel cãruia i-a fost împletitã. În unele pãrti, cununile se aruncã pe casã de fiecare membru al familiei în parte, pentru a vedea ce noroc are pânã la Sânzienele anului ce vine. Cununile bãrbatilor sunt împletite în formã de cruce, iar cele ale fetelor în formã de cerc. În alte pãrti, coronitele se aruncã în ocolul animalelor si, dacã se aninã de o vitã tânãrã, se spune cã si ursitul va fi tânãr. În cele mai multe locuri, cununile de sânziene se tin peste an, cu credinta cã sunt bune de belsug, de noroc, de zburãtor, de vrãji, de dragoste, de întors inima: În ziua de Sânziene, soarele joacã pe cer la rãsãrit, de bucurie cã astãzi strãluceste cel mai tare pe boltã, iar la amiazã încremeneste în loc, înflãcãrat si biruitor. În ziua de Sânziene se joacã Drãgaica. Este un dans ritual, asemenea celui al Cãlusarilor, implicã formarea unei cete de fete (câteva îmbrãcate în haine bãrbãtesti, purtând numele de Drãgãici, Drãghicute sau Drãgane) care strãbat ulitele satului, formând, prin drumul lor simbolic, un brâu apotropaic, ce cuprinde întreaga comunitate. În unele locuri, cea mai frumoasã fatã se alege Drãgaicã, se gãteste cu spice de grâu si cu flori de sânziene, ca o mireasã, dupã care, însotitã de alaiul sãu, cutreierã holdele, câmpurile si satele într-un extraordinar parcurs ritualic, aducãtor de belsug si fertilitate, reminiscentã a unui strãvechi cult agrar. În ziua de Sânziene se „înstruteazã Boul”, adicã se împodobeste cu flori, si se plimbã prin sat, obicei ceremonial cu o simbolisticã nuptialã, atestat îndeosebi în nordul Transilvaniei si dedicat unei divinitãti taurine, fertilizatoare, ce poate fi identificatã cu Mitra sau Dionysos. În ziua de Sânziene amuteste cucul, orologiul calendaristic al românilor, pasãre oracularã care-si începe cântecul la echinoctiul de primãvarã, de „Blagovestenie”, pentru a-l sfârsi acum, la solstitiul de varã. În ziua de Sânziene, vara începe sã se întoarcã spre iarnã, florile câmpului îsi pierd treptat mirosul si puterea tãmãduitoare, în pãduri apar licuricii iar pe cer rãsare „Closca cu Pui”.
