Destăinuirea unei ieșence după 20 de ani de Italia, întoarsă la Iași: străina și acolo, și acasă

Anghelina Ionica a povestită sub formă de scrisoare deschisă ce a însemnat 20 de Italia pentru a obține un trai mai bun pentru ea și familia ei.  ”Migrarea în sine e o dramă ce se termină foarte rar în sfârșit fericit. De aia se și numește dramă. E actuala dramă a societății românești, în special  a părții sale mai sărace, Moldova”, scrie ea la un moment dat în scrisoarea pe care vă invităm să o citiți în rândurile de mai jos:

”Am plecat, am fost, am venit.

I-am cerut mamei să-mi spună ce a însemnat pentru ea migrația și întoarcerea la Iași.

„Sunt multe momente în viață pe care le treci, unele cu ușurință, multe cu bine, altele cu  un preţ mare. Plecarea din țară și revenirea în țară sunt momente din acelea ce provoacă daune iremediabile. Voi spune despre plecarea mea din țară și despre întoarcerea în România după douăzeci de ani de muncă în Italia.

***

Plecarea pentru mine a fost dureroasă pentru că am lăsat acasă doi copii singuri din care unul minor și pe mama mea bolnavă.
La plecare, la început, totul părea frumos, totul arăta pozitiv. Asta din mai multe motive: faptul că în afară totul este altfel, gândul că voi munci și că voi avea bani să trimit acasă, apoi condițiile de viață bune din Occident, cu lumea mereu disponibilă, civilizată, curățenia din jur și – în fine – o mulțime de speranțe. Să migrez m-a ajutat să ating unele realizări personale cum ar fi: îmbrățișarea reală a unei alte culturi, învățarea altei limbi, scris și vorbit.  Apoi mi-am făcut noi relații, am avut realizări economice, ai mei copii au făcut școli înalte, ei având în prezent o viață de succes și așa mai departe.
Se trece cu timpul la o altă fază a vieții de migrant, în care nu mai ajunge să ai niște bani în plus ci încep să te apese întrebări precum „cine sunt eu, ce fac și unde-mi este locul”. Pe măsură ce vremea trece, entuziasmul scade pentru că începe să apese responsabilitatea pe care o ai, atât pentru sine cât și pentru cei de-acasă.
Între timp deveneau din ce în ce mai apăsătoare consecințele părăsirii țării. Enumăr câteva, cu mențiunea că le văd și la alții care au fost în situația mea. Răcirea relațiilor umane, pierderea părinților care mor singuri în țară (la mine pierderea mamei) precum și acel sentiment de dezrădăcinare pe care l-am simțit ulterior, au fost în toți acești ani tot atâtea tensiuni care s-au acumulat punând în umbră avantajele migrării în Occident. Am înțeles acum, la șaptezeci de ani, că relația umană este cea care contează, mai presus de orice.  …. https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/destainuirea-unei-iesence-dupa-20-de-ani-de-italia-intoarsa-la-iasi-straina-si-acolo-si-acasa–268803.html