* Funcţionar public de carieră şi întemeietor al Facultăţii de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice de la Galaţi, prof. dr. Liviu Coman-Kund vorbeşte despre serviciul public ca despre un serviciu de onoare şi deplânge starea în care el a ajuns astăzi în România * „Nepotismul, incompetenţa şi iresponsabilitatea, în prea multe funcţii publice, fac ravagii şi de vină este politizarea care sfidează bunul-simţ şi legea” * Deşi respinge termenul „Bugetărescu”, căruia, susţine profesorul, i-am ataşat un sens peiorativ, Liviu Coman-Kund admite că problemele din administraţia publică semnalate de „Viaţa liberă” sunt reale *
Cum comentaţi serialul „Familia Bugetărescu” şi reacţiile stârnite de această serie?
Tema este de larg interes pentru că se referă la un adevărat fenomen social. Din păcate, începând chiar cu titlul, serialul a stârnit atitudini de mânie proletară, pentru că transmite mesajul peiorativ bugetar = parazit, în opoziţie cu sectorul privat, care apare ca un stup de albine pe spinarea căruia trăiesc „trântorii de bugetari”. Termenul „bugetar” a fost lansat, cu un sens peiorativ, de la cele mai înalte niveluri.
În realitate, aşa-zişii bugetari acoperă o arie largă de profesiuni şi ocupaţii cât se poate de respectabile, strict necesare pentru buna desfăşurare a vieţii economico-sociale într-un stat civilizat. Nu este deloc ruşinos şi nedemn să fii plătit de la buget, atâta vreme cât desfăşori activităţi aferente funcţiilor statului, absolut necesare promovării intereselor generale şi intereselor individuale legitime. Bugetari sunt şi preşedintele României, şi prim-ministrul, şi miniştrii, şi parlamentarii, într-un cuvânt, crema clasei politice a României. Tot bugetari sunt şi cadrele didactice din învăţământul de stat, funcţionarii publici şi personalul contractual din autorităţile şi instituţiile publice, poliţiştii, militarii, magistraţii şi enumerarea poate continua. A-i privi pe toţi aceştia ca pe nişte paraziţi este o aberaţie.
De asemenea, a considera sectorul privat un model ideal în care se munceşte cu entuziasm şi spor este profund greşit. Aici se întâlneşte, la noi în România, o exploatare primitivă a salariaţilor, prin încălcarea sistematică a drepturilor.
Nu trebuie uitat că, potrivit articolului 41 din Constituţie, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă. Oricine este liber să aleagă între serviciul public şi activităţile comerciale din domeniul privat, potrivit aspiraţilor şi înclinaţiilor sale.
Realitatea ne obligă să observăm că nepotismul, în România, şi nu numai în sectorul bugetar, a ajuns la proporţii care sfidează cu mult bunul-simţ. Dar, din păcate, nu numai nepotismul. Incompetenţa şi iresponsabilitatea, în prea multe funcţii publice, fac ravagii şi de vină este politizarea care sfidează bunul-simţ şi legea. Este inadmisibil, dar din păcate se întâmplă mult prea frecvent, ca rudele şi lipitorii de afişe să ia locul oamenilor competenţi prin intermediul unor examene sau concursuri trucate ori prin diverse artificii. Şi ocuparea funcţiilor publice trebuie supusă unei concurenţe reale şi loiale, altfel, calitatea celei mai importante resurse a administraţiei, resursa umană, se deteriorează, iar consecinţele, pe termen mediu şi lung, sunt grave.
Să nu fim ipocriţi! Trebuie să recunoaştem că atât nepotismul, cât şi clientelismul politic sunt naturale. Este naturală întrajutorarea între membrii unei familii; există tendinţa copiilor de a urma profesiunea părinţilor. Dar acestea nu trebuie să conducă la lezarea interesului public. Pe de altă parte, activiştii, atât de necesari partidelor politice, se cer recompensaţi.
Aceste tendinţe naturale nu pot fi anihilate. Ele trebuie ţinute sub control. În acest sens, sunt importante două aspecte: o selecţie corectă a candidaţilor pentru funcţiile publice pe criteriile competenţei profesionale, experienţei şi calităţilor de caracter, precum şi evitarea proximităţii rudelor la serviciu, pentru a nu se ajunge la denaturarea raporturilor de serviciu; acest aspect este valabil şi în cazul relaţiilor sentimentale.
În ce stare se află acum administraţia publică din România?
Atrag atenţia de la început că bunăstarea sau ruina unei ţări depinde în foarte mare măsură de administraţia publică. Imperiul Roman a dăinuit 2.000 de ani şi pentru că a avut o foarte bună administraţie. Mongolii nomazi, lipsiţi de administraţie, au reuşit doar să sperie Europa si apoi au dispărut.
Se poate afirma că administraţia îşi îndeplineşte misiunea atunci când cetăţeanul nici nu simte că există. Problemele lui se rezolvă firesc, fără eforturi deosebite, fără cozi, fără nervi, fără blocaje.
Din păcate, la noi cetăţeanul se ciocneşte mereu de slăbiciunile administraţiei, de la gropi în carosabil şi câini vagabonzi, până la cozi interminabile pentru obţinerea unei adeverinţe, adesea inutile, dacă judecăm raţional. Consider că România, la ora actuală, este bolnavă de cancer administrativ. Ce înseamnă această sintagmă? Înseamnă multiplicarea birourilor concomitent cu amplificarea incapacităţii de îndeplinire a sarcinilor, cu ineficacitatea şi ineficienţa. Administraţia publică din România este, în acelaşi timp, hipertrofiată şi insuficientă, deprofesionalizată şi nemotivată.
Multiplicarea iraţională a birourilor s-a manifestat şi pe plan local, dar adevăratul record îl întâlnim pe plan central, unde există nenumărate agenţii, autorităţi şi companii naţionale (le consider tot unităţi bugetare atâta timp cât statul le acoperă pierderile), multe dintre ele inutile sau falimentare, dar care prezintă un interes deosebit, din cauza salariilor nesimţite, pentru clientela politică, pentru familiile şi prietenii membrilor acesteia. Încercările de comprimare prin reorganizare din ultimii ani au fost doar de faţadă, fără o voinţă politică autentică, fără o fundamentare ştiinţifică, şi au condus, în multe cazuri, la eliminarea ultimilor funcţionari apolitici competenţi, dar incomozi, şi la deteriorarea în şi mai mare măsură a acţiunii administrative.
Care sunt motivele pentru care administraţia publică a ajuns în această stare?
Potrivit Statutului general al funcţionarilor publici, recrutarea şi promovarea acestora trebuie să se facă prin concursuri şi examene corecte, pe criteriul competenţei, experienţei şi meritelor profesionale, fără vreo discriminare politică. Din păcate, mai ales promovarea în funcţii de conducere a fost politizată, în dispreţ faţă de lege.
Este greu de crezut că un funcţionar public de conducere numit pe baza loialităţii faţă de partid va da dovadă, în exerciţiul funcţiunii, de imparţialitate şi echidistanţă. Loialităţile instituite de Codul de conduită al funcţionarilor publici, faţă de interesul general şi faţă de instituţie, vor fi înlocuite cu loialitatea faţă de partid. Mai mult, fidelitatea faţă de instituţie, pretinsă funcţionarilor publici de execuţie, se transformă în fidelitatea faţă de conducere, iar funcţionarii publici de execuţie, datorită puternicei dependenţe faţă de şefi, vor avea conduita pretinsă de aceştia. Nu există garanţii credibile împotriva hărţuirii celor care ar avea curajul să sesizeze abaterile şefilor. Astfel, întreg eşafodajul deontologiei funcţiei publice se prăbuşeşte de la vârf. Mai trebuie menţionat că, în aceste condiţii, se instaurează un climat de iresponsabilitate, datorat lipsei sancţiunii faţă de incompetenţă şi indisciplină. Trebuie subliniat că, cu cât funcţia este mai mare, cu atât toleranţa faţă de incompetenţă şi abateri este mai mare.
În România, la ora actuală, funcţia publică se află într-o criză gravă. Evident că o componentă a acesteia este şi nepotismul. Dar este numai o componentă şi poate nu cea mai importantă.
Care este leacul pentru ceea ce dvs. numiţi cancer administrativ?
Pornesc de la premisa că în realitate nu există o administraţie publică pură şi simplă, ci un complex sistem politico-administrativ. Mai precis, conducerea administraţiei publice se situează în zona de interferenţă dintre sistemul administrativ şi cel politic. Deci, conducerea administraţiei, cel puţin la nivelurile superioare, aparţine oamenilor politici. Având în vedere că administraţia este un sistem puternic ierarhizat, bazat pe comandă şi supunere, apare evident că vinovăţia pentru dezastrul administraţiei şi eventualul merit pentru asanarea şi normalizarea acesteia revin clasei politice.
Leacul pentru cancerul administrativ este voinţa politică înfăptuită de personalităţi politice carismatice, competente, oneste, credibile, care să acţioneze cu adevărat şi cu tenacitate pentru impunerea interesului public, cu respectarea intereselor individuale legitime. În momentul de faţă este nevoie de o intervenţie chirurgicală inteligentă, fundamentată ştiinţific, pentru eliminarea tumorii canceroase.
Poate fi o soluţie interzicerea angajării rudelor în aparatul aceleiaşi instituţii publice?
Există asemenea reglementări, care interzic situaţiile flagrante. Legea 161/2003 conţine un întreg titlu care are în vedere evitarea coliziunii între relaţiile de familie şi cele de serviciu. Documentul prevede că nu sunt permise raporturile ierarhice directe în cazul în care funcţionarii publici respectivi sunt soţi sau rude de gradul I. Acelaşi regim se aplică şi demnitarilor. Legea educaţiei naţionale 1/2011 interzice ocuparea concomitentă de către soţi, afini şi rude până la gradul III inclusiv a funcţiilor prin care unul sau altul se află faţă de celălalt într-o poziţie de conducere, control, autoritate sau evaluare instituţională directă la orice nivel în aceeaşi universitate.
Consider, totuşi, că asemenea interdicţii nu rezolvă fondul problemei. Nepotismul se poate manifesta prin influenţă, prin angajarea incorectă pe baza relaţiilor, în cadrul altei autorităţi sau instituţii publice. Şi exemple sunt destule, la toate nivelurile. Oricum, aceste interdicţii pot conduce la evitarea situaţiilor nesimţite. Soluţia de fond este selecţia corectă, pe baza unor criterii exigente, în condiţii de concurenţă loială.
Guvernul a trimis la studii în străinătate câteva sute de tineri, care urmau să devină manageri publici. Programul a fost un eşec. De ce?
Pentru că a fost conceput greşit, de persoane care nu cunoşteau caracteristicile şi realităţile administraţiei publice, în general, şi ale celei româneşti, în special.
Administraţia publică, în epoca modernă, se bazează pe carieră. Aceasta înseamnă, ca principiu, dreptul la dezvoltare profesională de la debutant la înalt funcţionar public. Sau, în termeni cazoni, de la soldat la general. Sistemul respinge, din punct de vedere sociologic, tinerii fără nicio experienţă, paraşutaţi direct în funcţii de conducere fără un obiect determinat, cu salarii mult peste salariile celor cu vechi state de serviciu în administraţie.
Un alt aspect are în vedere competenţa reală a acestora. Studiile urmate în diverse ţări, chiar dacă le-au conferit competenţe importante, nu au avut în vedere realitatea administraţiei româneşti. Într-o ţară normală, administraţia poate fi asemănată cu o maşină care funcţionează normal: dacă vrei să deschizi portiera, acţionezi mânerul respectiv şi uşa se deschide; dacă vrei să porneşti motorul, răsuceşti cheia în contact şi motorul porneşte; dacă vrei să măreşti viteza, accelerezi; dacă vrei să opreşti, apeşi pedala de frână. În cazul administraţiei publice româneşti, lucrurile nu se petrec întotdeauna aşa. Revenind la analogia cu maşina, s-ar putea întâmpla ca, atunci când acţionezi mânerul uşii, să pornească ştergătorul de parbriz; atunci când întorci volanul la stânga, maşina să o ia la dreapta ş.a.m.d. Ei bine, aceste aspecte nu le poţi cunoaşte decât prin experienţă. Deci, tinerii şcoliţi în străinătate n-au de unde să le cunoască, decât dacă încep ca debutanţi, ca toţi ceilalţi, fără veleităţi de vedete. Şi ei trebuie să parcurgă întreaga ierarhie, susţinând concursurile şi examenele aferente, pentru a ajunge în poziţiile de conducere.
V-aţi aprofundat studiile în Franţa. Cum se studiază şi cum se face administraţie în Hexagon?
Administraţia franceză actuală este o administraţie de carieră, înalt calificată, bazată pe merit. Şi acolo există anumite influenţe politice, dar selecţia se face între profesionişti de valoare sensibil egală. Pregătirea funcţionarilor de stat se face în institutele regionale de administraţie şi Şcoala naţională de administraţie, care aparţin direct de prim-ministru. Este vorba de învăţământ specializat de înalt nivel. Admiterea se face prin concursuri naţionale dure şi absolvenţii beneficiază de repartiţii, în ordinea mediilor.
Administraţia franceză nu este perfectă, dar funcţionează bine şi există o preocupare reală pentru modernizare şi îmbunătăţire. Cultura administrativă franceză valorizează serviciul public, ca activitate meritorie, desfăşurată în slujba colectivităţii şi a cetăţenilor, care sunt foarte pretenţioşi faţă de administraţie, nu înghit deficienţele acesteia şi sunt gata întotdeauna să lupte pentru drepturile lor.
Aţi vorbit în dese rânduri despre simţul serviciului public. Cum se manifestă?
Funcţionarul public care posedă acest simţ va avea confortul dat de împăcarea cu propria conştiinţă numai atunci când manifestă disponibilitate, competenţă, corectitudine şi responsabilitate în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Acest simţ, în primul rând de natură deontologică, se formează greu, în timp, prin educaţie, prin influenţa culturii administrative şi prin puterea exemplului dat de şefi.
Care este efectul fundamental al exercitării funcţiei publice cu profesionalism?
O contribuţie majoră la menţinerea normalităţii societăţii pe care o serveşte.
Istoric legislativ
Decăderea funcţiei publice în România
„A fost lansată opinia că politizarea funcţiei publice a început încă din anul 1992. Oricum, ea a devenit evidentă din anul 1996, odată cu guvernarea CDR”, spune prof. dr. Liviu Coman-Kund. „Fenomenul este permis de Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, care dă cale liberă politizării funcţiei publice, prin faptul că recunoaşte, cu mici excepţii, dreptul funcţionarilor publici de a face parte din partide politice”, explică profesorul.
Farsa depolitizării funcţiilor de prefect şi subprefect
„Un episod important în subminarea funcţiei publice bazate pe merit, care a vizat înalţii funcţionari publici, adică pe cei ce ar trebui să reprezinte elita profesională a funcţiei publice, a fost farsa depolitizării funcţiilor de prefect şi subprefect, declanşată de Legea 161/2003”, continuă prof. dr. Liviu Coman-Kund. Potrivit acestei legi, prefecţii şi subprefecţii urmau să treacă în categoria înalţilor funcţionari publici, cărora le este interzis să facă parte din partide, iar prefecţii şi subprefecţii aflaţi pe funcţii, numiţi politic, urmau să devină înalţi funcţionari publici, dacă renunţau la calitatea de membru de partid şi promovau un examen de atestare pe post. „Din câte cunoaştem, nimeni nu a picat acest examen. În plus, cerinţele privind pregătirea şi experienţa profesională arată clar că posturile nu le sunt destinate profesioniştilor în administraţie, ci clientelei politice. Astfel, potrivit Legii 340/2004, poate ocupa funcţia de prefect sau subprefect persoana care are studii superioare de lungă durată, cu diplomă de licență sau echivalentă, şi o vechime în specialitatea absolvită de cinci ani pentru prefect, respectiv trei ani pentru subprefect, a absolvit un program de formare și perfecționare în administraţie sau a exercitat cel puţin un mandat de parlamentar. Conform acestor «exigenţe», poate ocupa funcția de prefect de pildă un profesor de sport care are o vechime în învăţământ de cel puţin cinci ani şi a exercitat un mandat de deputat. Mai nou, pentru a controla mai bine prefecţii şi subprefecţii, s-a instaurat cutuma numirii lor temporare”, punctează profesorul.
Un adevăr trist
„Nimeni nu răspunde pentru incompetenţă”
„Funcţia publică este relativ uşor de politizat pentru că incompetenţa nu produce efecte uşor măsurabile, evidente. Deteriorarea acţiunii administrative se produce, de regulă, în timp şi responsabilităţile sunt greu de stabilit. Singurul efect, oarecum vizibil, este nemulţumirea administraţilor. Dar cine îi bagă în seamă, dacă aceştia nu protestează intens, organizat şi sistematic?”, se întreabă prof. dr. Liviu Coman-Kund.
Principii feudale în România contemporană
Vasalii din administraţie
„Politizarea funcţiei publice a consacrat «spoils system-ul» ca realitate politico-administrativă a României. «Spoils system» era principiul feudal potrivit căruia seniorul împărţea vasalilor prăzile războiului, în funcţie de aportul adus la câştigarea acestuia. Prada de război, în acest caz, o constituie funcţiile publice, iar vasalii sunt membrii partidului care au contribuit la victoria în alegeri”, explică profesorul Kund.
Despre prof. dr. Liviu Coman-Kund
– S-a născut la Sibiu în urmă cu 62 de ani
– După absolvirea Facultăţii de Ştiinţe Economice şi Administrative a Universităţii „Babeş-Bolyai”, s-a angajat ca secretar al Consiliului Popular al comunei sibiene Nocrich
– S-a căsătorit cu o gălăţeancă şi a urmat-o în sudul Moldovei, unde şi-a construit o carieră solidă în administraţia publică locală
– A fost primul secretar al Prefecturii judeţului Galaţi după Revoluţie şi, ulterior, secretar al Consiliului Judeţului Galaţi
– A pus bazele actualei Facultăţi de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice a Universităţii „Dunărea de Jos”, unde predă materii de drept şi de administraţie publică
– În 1992 a obţinut diploma Institutului Regional de Administraţia din Lyon, Franţa, şi în 2002 a devenit doctor în Drept cu teza „Administraţia publică de drept intermediar în dreptul comparat şi în dreptul românesc”
– Din 2006 este expert la Biroul teritorial din Galaţi al instituţiei Avocatul Poporului.
