VOCEA PIEȚEI VIDIN

PIAȚĂ… Acum niște ani, mersul la piață era pentru toți locuitorii Vasluiului o necesitate. Și-acum este, dar mulți au înlocuit-o cu mall-urile. Piața are o poveste de viață în care ne putem identifica ușor fiecare. Astăzi îți trebuie timp să îți aduni amintirile, să reconstruiești în gând fața ei de ieri. Urcai scările să ajungi la aprozarele de pe terasă, iar jos erau două clădiri. În una, intrai într-un periplu prin magazine, ce erau o surpriză pentru ochi. Trăiai o emoție ca atunci când iei un loz, îl desfaci și trăiești clipa să vezi de este câștigător sau nu. Cealaltă era zona cu tarabe. La un moment dat, piețarii înghețau iarna afară, pentru că nu încăpeau înăuntru, iar tu îți luai restul de la cumpărăturile făcute, scuturând bancnotele de zăpada așternută pe tabla verde a tarabei plină cu de toate. Acum niște ani pășeam încă aici, într-o lume familiară, rămasă din vremea în care Vasluiul se construia, devenind ceea ce este astăzi. Recunosc, uitasem fața de altădată a Pieței Vidin, dar iată, drumul de astăzi readuce în mintea mea trecutul, chiar dacă pășesc în prezentul ei.

Mihaela MANU

Atunci când ușile ți se deschid singure în una din cele trei zone de acces în piață, ești relaxat și uimit de fiecare dată de ceea ce vezi. Mult, mult spațiu. Ai parte de un confort al mișcării, sigur că ești mulțumit de spațiul generos în care, iată, pășești. Nimic nu te înghesuie, nimic nu te grăbește să mergi înainte. Treci molcom pe lângă tarabele ticsite cu legume și fructe, zâmbești celor ce stau cuminți, așteptându-și posibilii clienți care să le înveselească ziua. Drumul meu duce mereu în altă parte, dar salut pe fiecare comerciant din cale, ca pe un prieten cu care mă întâlnesc pe cale în fiecare zi. Ne cunoaștem, de fapt, unii cu alții. Atâtea zile ce au devenit ani, în care privirile ni s-au întâlnit în acest salut de politețe al dimineții. Tarabele de la margine, pe lângă care trec, sunt ocupate și pline cu de toate, însă celelalte, ce umplu spațiul din interior, prinse în linii paralele până hăt, departe, imitând un joc de costrucție la care iată, poți participa, adăugându-te, pur și simplu pe tine, în piesaj, pot deveni refugiu, sau zonă salvatoare pentru oricine. Asta fac și eu. Mă apropii de tarabele curate și elegante și o aleg pe cea care are proptit lângă ea un scaun înalt, un fel de taburet cu picioare lungi ca ale unui om, scos aici, în calea mea, parcă și adus de la cel mai șic magazin de profil. Am învățat de curând să mă bucur de fiecare clipă pe care o trăiesc, de aceea îmi scot mâncarea pentru pisici, pe care tocmai am cumpărat-o din zona carne, îmi scot ustensilele și încep să tai. Trebuie să plec la drum, spre ele, imediat ce ies din piață, așa că taraba ce mă adăpostește este o binecuvântare pentru mine. Nimeni nu mă bagă în seamă. Am parte de confortul de care am nevoie, nimeni nu mă vede. M-am amestecat deja cu piața. Însă, fără să vreau, aud conversația celor două femei, aflate la trei-patru metri de mine, în față. Se vede, una este la muncă, cealaltă îi ține de urât. Amfitrioana, comercianta de la tarabă, are părul aranjat impecabil, în nuanțe de verde. “Aseară, pe la ora zece am venit de la grădină, până am făcut mâncare și ce trebuia în casă, s-a făcut târziu. De-abia pe la ora două mi-am spălat părul și l-am aranjat…”, povestește. Și spune, și spune. Mă binedispune mărturia ei. Așa fac femeile puternice. Oricât le-ar fi de greu, nu se neglijează. Fața și, mai ales, părul femeilor, sunt cartea lor de vizită.

“Din 2014, sunt aici, în piață. Am clienți, oameni pe care îi știu de o viață”

În lipsă de mușterii, cele două femei vorbesc, iar dialogul lor este ca un radio pentru mine. Aflu cât mai multe despre femeia de la tarabă. Ce școală a făcut, cum a venit la Vaslui, ce a lucrat. Intru în jocul în care soarta m-a adus. O întreb despre Vasluiul de altădată. “Era sărac. Îmi amintesc casele, pârâul Vasluieț, magazinele evreilor”, spune ea. Lucica Enache s-a născut la Tăcuta și, pentru că Iașul era mai aproape decât Vasluiul, a urmat Liceul de Alimentație Publică la Iasi. Practica din timpul școlii, a făcut-o în magazinele alimentare din Iași. Despre asta povestește cu foc. Spune că secretul succesului în comerț constă în arta de a ști să ajungi la inima celui ce vine în fața ta, așa cum poți. Lucica Enache zâmbește în timp ce vorbește: “Fiecare comerciant are clienții lui, pe care și i-a format în ani. Eu am făcut întreaga viață numai comerț. Am venit în Vaslui în 1979 și am fost barman, mai întâi, la un restaurant ce se afla cam pe lângă magazinul “Aurocor” din centru. Apoi la Alimentara “Unic”, de lângă Tribunal. După revoluție, am avut un magazin mixt la Magazinul “Central”, apoi din 2014, sunt aici, în piață. Am clienți, oameni pe care îi știu de o viață. Contează cum îi servești. Oamenii dau cu ochii de tine și, dacă au fost mulțumiți de ceea ce le-ai oferit, se opresc tot la tine. Se stabilește o relație de respect, de încredere. Ajung să ți se destăinuiască, să îți vorbească de traiul lor de fiecare zi. Sunt familii care vin la mine, din prima zi de când s-a deschis piața asta”. Nu-i nevoie să o întreb unde și când a învățat să se împrietenească cu oamenii. Se vede că are pasiunea de a discuta cu oamenii. S-a născut cu ea. Și cu mine vorbește, fără să o deranjeze nimic. Da, zâmbetul atrage zâmbete, oamenii trebuie să tresară plăcut atunci când văd un om stând dincolo de tejghea. Nu contează doar marfa expusă, ci și cel ce o oferă. Se vede că doamna Lucica știe că aspectul celui ce vinde, frumusețea și eleganța lui, au un rol esențial în socializare, deși mare parte din oameni nu conștientizează acest lucru. Nu numai la piață, ci și în viața cea de toate zilele, de foarte multe ori suntem atrași de cineva sau respingem aparent fără motiv o anumită persoană doar pentru că, fără nicio explicație rațională, ne place sau nu, cum arată, cum miroase, cum ne privește.

Tristețea Pieței Vidin

Și totuși, dincolo de frumusețea oamenilor care lucrează aici, de câte ori am venit în această piață, în ultimii zece ani, am privit neputincioasă la tristețea din ochii comercianților aflați aici. De cele mai multe ori singuri pe metereze, la orele târzii când am ajuns, de fapt, pe la prânz, au primit salutul meu și întrebarea adresată cu voce tare, alteori strigată doar în mine: Unde sunt oamenii din piață? Unde au dispărut? Am îndrăznit să spun de multe ori asta, pentru că nu era aproape nimeni în jur să mă audă. Acum s-au copt pepenii, e miezul verii. Legumele și fructele românești au invadat piața. Trebuie să fie mai bine. Totuși, de ce încă tronează această singurătate apăsătoare a comercianților? Întrebarea mi-o pun mie, le-o pun lor, v-o pun vouă. Atunci când s-a proiecat “cea mai modernă piață din Moldova”, în anul 2012, pentru că, vrem sau nu vrem, asta este Piața Vidin , existența ei era mai mult decât o necesitate. Piețarii înghețau cu tot cu marfă, nu aveau condiții, nu aveau loc. Au mers să ceară primarului Cinematograful “Independența”, pentru a-și desfășura activitatea. Amintirile acelor ani, învie acum în mine. Acum spațiile de vânzare sunt suficiente, străzile sunt lărgite, parcarea etajată există, sectoarele pentru tarabe legume-fructe, sectorul de carne, cel de lactate și cel de pește, zonele, spațiile necesare pentru ca piața să fie mai mult populată, există. Piața are climatizarea și condițiile pentru un comerț civilizat și elegant. Există absolut totul pentru ca Piața Vidin să fie cireașa de pe tortul realizărilor din Vaslui, alături de Parcul Copou. Asta și este, de fapt, unul din cele mai importante obiective date în folosință în ultimii ani. Dar, unde sunt oamenii pentru care există toate acestea? Haideți să-i aducem înapoi! O iau astăzi pe Lucica Enache interlocutor principal, ca să pornim să înțelegem adevărul. Ea este prima voce a pieței.

Adevărul adevărat

DUREROS… ”Piața înseamnă sărăcie”, spune cu durere doamna Lucica. I-a dispărut zâmbetul. O rog să explice. Și spune: “ Piața se deschide la ora 6.00 și se închide la 8.00 seara. Eu vin în fiecare dimineață pe la 7.00. Vând legume și fructe de zece ani. Altădată era lume multă, dar tineretul a plecat din țară sau se duce cu mașina la Lidl. Până să vină pandemia de COVID-19, în anul 2021, a fost cât de cât bine. Clienții noștri fideli erau bătrânii care au murit în pandemie. Când treceau de la biserică, spre casă, veneau și la piață. Acum facem vânzare dimineața, de la ora opt, până la ora 11.00, apoi bate vântul pe aici până după amiază, când plecăm, pe la patru-cinci”.

De ce sunt comercianți puțini în piață?

TRIST… E aproape imposibil să redau viața celor ce își duc zilele în Piața Vidin, prin cuvinte zglobii, sau măcar vesele. Cel mai dificil lucru este să accepți că o afacere, ca și o relație, nu merge. Dacă nu sunt cumpărători mulți în piață, nu sunt nici mulți comercianți. Lucica Enache continuă să vorbească: “Cei care se încumetă să se apuce de comerț în Piața Vidin, stau doar patru -cinci zile, apoi pleacă. Nu rezistă mai mult. Îi observ cum vin în prima zi, cum se așează la o tarabă, cum își aduc marfă. Apoi, pierd banii și pleacă. Marfa nu se vinde, se strică, pentru că sunt puțini cumpărători”. Acesta-i adevărul. Și totuși, Lucica și Costică, soțul ei, supraviețuiesc de zece ani, la taraba lor cu fructe și legume. Există o explicație. Secretul reușitei și succesului lor este faptul că au propriul teren, unde își cultivă multe din fructele și legumele pe care le vând. Zilnic, Lucica și Constantin pleacă de la piață direct la grădină, unde muncesc împreună până seara târziu: “Avem o plantație de un sfert de hectar cu mure, avem pepeni galbeni, pepeni verzi, legume… Le udăm, le îngrijim, iar dimineața, devreme, la ora 4.00 – 5.00 ne ducem să le culegem. Este munca noastră. Trebuie să o scoatem pe piață. Nu o putem lăsa să se strice. Trăim numai din munca personală”, încheie ea. Se simte pasiunea muncii sale în spate. Lucica Enache nu stă la piață numai din motive financiare. Ea este născută pentru meseria asta. Să fii femeie de succes în piață, ca în orice domeniu, este o artă. Zâmbetul ei o mărturisește. Este o prezență plăcută și provoacă reacții pozitive. Liniștea prea mare din Piața Vidin nu îmi face bine. În piață oamenii râd, se tocmesc, vorbesc tare, ca să se audă. Haideți să îmfrumusețăm viața Pieței Vidin cu rochii frumoase de vară și cu zâmbetul nostru. Ea are nevoie și de zâmbete și de noi, ca să înflorească. Cea mai modernă piață din Moldova, e a noastră. Dar, e tristă. Înțelegeți? Ea este un strop de inocență, blocat în inima, în mintea și în amintirile noastre. Haideți să ne reîntoarcem la ea. Ca atunci când mergeam cu mama de mână acolo, acasă la ea, să facem cumpărături. Piața are nevoie de iubirea noastră. Veniți!