TRUBADURUL…Nu există microbist care să nu fi auzit melodia “Cântec pentru Oltenia”. Nu există oltean care să nu fredoneze: “Oltenia, Eterna Terra-Nova/ Un cântec are astăzi și-n priviri/ Hai Universitatea! Hai Craiova!/ Tu, Campioana unei mari iubiri!”, nu există români care au peste 50 de ani să nu fi auzit de Cenaclul Flacăra. Toate acestea au în comun un vasluian. Este vorba despre Valeriu Penișoară, sufletul cenaclului Flacăra, cel care a dat viață celebrelor versuri ale lui Adrian Păunescu și cu care cantautorul ridica lumea în picioare pe stadioane. A avut cântecele sale nemuritoare, precum: „Cuvântul lui Roată către Divan”, Bătălia de la Vaslui”, Povestea eroilor” sau Nunta Scurtă”. Astăzi acesta ar fi împlinit 74 de ani. Din păcare acum 20 de ani, într-o lună de mai acesta a plecat la cerurui. Noi am, rămas cu imaginea învățătorului din Duda-Epureni, care alături de Frații Chiriac de la Gherămănești, ce interpretau magistral poezia lui Nicolae Labiș, „Moartea căprioarei” au încântat o națiune, un popor flămând de cultură, libertate și noncoformism. Valeriu Penișoară a fost un artist care s-a confundat cu Cenaclu Flacăra, condus de marele poet Adrian Păunescu și nu întâmplător acesta i-a încredințat poezia de suflet, care avea mai târziu să ajungă imnul oficial al celei mai iubite echipe din România, Universitatea Craiova. Acum, la ceas comemorativ, vorbim cu bunul său prieten, învățătorul Ioan Bolohan, și împreună cu acesta am retrăit atmosfera din acea perioadă frumoasă a României. Acesta a fost coleg de clasă cu Valeriu Penișoară la Liceul Pedagogic din Iași, în perioada 1967 – 1972 și este cel mai prețios martor al vieții sale de licean. Pentru că era șef cu absențele, Ioan Bolohan avea grijă să-l acopere atunci când Penișoară avea spectacole: “Nu de puține ori eram atenționat de profesori că omisiunea mea este prea evidentă. Însă nu se supăra nimeni, rămânea doar atenționare. Nu puteam să-l las pe bunul meu prieten pradă absențelor din catalog, făcute fără voia sa. Doar cânta în diferite spectacole”. Astăzi, 26 septembrie, când, dacă ar fi trăit, Valeriu Penișoară și-ar fi sărbătorit ziua de naștere, să-i atingem cu o frântură de gând și cu aplauze veșnicia pe care ne-a lăsat-o prin cântec. Iată, acum, după atâția ani, Ioan Bolohan și Valeriu Penișoară sunt din nou împreună pe cărarea amintirilor, unul în rai și altul aici, pe pământ. Să ne bucurăm și noi de acest trecut al lor, la care acum suntem martori, prin povestirile acestui tovăraș al regretatului cantautor. Interviul cu învătătorul Bolohan îl vom împărți în două. Astăzi, vom afla de trăsnăile de liceean ale viitoarei vedete, Valeriu Penișoară.
Reporter: 26 septembrie 2024. Vă amintiți vreun septembrie în care erați alături de Valeriu Penișoară, iar el și-a sărbătorit ziua de naștere, pe vremea când erați în liceu?
Ioan Bolohan: Lucrurile erau foarte simple pe atunci. Noi eram copii de la țară, iar părinții noștri aveau venituri modeste și nu puteau să ne asigure o petrecere. Zilele de naștere au început să fie sărbătorite spre sfârșitul anilor de liceu, pentru că de-abia atunci realizam importanța unei zile de naștere în viața unui copil. Cel sărbătorit primea doar o strângere de mână, o îmbrățișare, o tragere ușoară de ureche și urarea obișnuită de “La mulți ani”. Același tratament îl avea și Valerică, pentru că nu aveam pe vremea aceea posibilități pentru lucruri deosebite.
Reporter: Când l-ați cunoscut pe Valeriu Penișoară?
Ioan Bolohan: În toamna anului 1967. Iașul primea cu brațele deschise a doua promoție a Liceului Pedagogic “Vasile Lupu”, mai multe fete și un grup restrâns de băieți, toți veniți de la țară, purtând amprenta și accentul locurilor de proveniență. Printre puținii băieți dornici să devină învățători, eram doi de pe meleagurile vasluiene, mai precis din zona Hușului, eu, din comuna Hoceni, și Valerică Penișoară, din Duda-Epureni. Nu ne cunoșteam. Destinul ne-a așezat în aceeași clasă. La A erau numai băieți, B-ul era o clasă mixtă, iar de la C și până la G erau numai clase de fete. Noi fiind singura clasă mixtă din liceu, pentru decor si pentru sfidarea anumitor prejudecăți, am fost așezați cu fete în bancă, lucru care la început a fost o provocare pentru niște băieți provinciali.
Reporter: Câți băieți și câte fete erați în clasă?
Ioan Bolohan: Doisprezece băieți și șaisprezece fete. Eram timizi, tunși regulamentar, adică zero, cu uniforma standard la dungă, matricolă, șapcă și alte accesorii obligatorii. Eram cei mai vizibili atunci când mergeam în oraș, în învoire, sau când mergeam încolonați frumos la teatru, la internat sau la filarmonică.
Reporter: Era obligatoriu să fiți tunși zero?
Ioan Bolohan: Numai în anul I, iar pe parcurs erai tuns zero doar dacă făceai o poznă. Așa erau plătite greșelile făcute de băieți: eram tunși. Vă închipuiți, era o grozăvie să fii în anul III sau IV și să fii tuns! Erai un paria!
Reporter: Ați pățit-o vreodată?
Ion Bolohan: Da, și eu, și Valerică. Ne făceam lecțiile în fiecare zi în clasă, fiecare în banca în care învăța dimineața, așa că era ușor de depistat care lipsea de la meditație. Noi plecam amândoi fără învoire în oraș, la spectacole sau la meci. Când eram descoperiți, știam ce ne așteaptă. Urma verdictul: la tuns! Asta până în anul III. După aceea, deja eram “maturi” și aveam alte preocupări. Aveam “învoiri” permanente, fără alte obligații sau consecințe. “Cine lipsește? Bolohan și Penișoară? Lăsați-i, că au treburi importante”, spuneau pedagogii. Deja aveam un alt statut: eram cunoscuți pentru preocupări serioase și nu cream probleme care să dăuneze prestigiului liceului.
Reporter: Ce fel de preocupări aveați?
Ioan Bolohan: Mereu mergeam la concerte, la teatru. În anul I eram obligați, așa tunși chilug cum eram, să mergem la Teatrul Național și la Filarmonică. Noi nu înțelegeam efectul benefic de mai târziu al acestor acțiuni. Scumpa noastră directoare Alexandrescu ne dojenea, spunându-ne: “Măi copii, nu fugiți de teatru, că o să vă luați repartiție într-un fund de sat, unde n-o să mai aveți posibilitatea să mai vedeți Teatrul Național sau Filarmonica, nici pe dinafară”. Motivam că nu putem merge pentru că eram copleșiți de grandoarea și luxul sălii. Dacă la început eram “prinși cu arcanul” și duși să vedem spectacole de la balcon, am ajuns să stăm în lojă sau în stal. Începând cu anul II, apoi III, IV și V, o parte dintre noi eram frecvenți spectatori la teatru, aveam chiar și abonamente. Eu și Valerică eram nelipsiți de la toate spectacolele de teatru, de la operă și de la balet. La balet am învățat să înțelegem conținutul actului artistic. Citeam libretul și reușeam să înțelegem și să distingem prin evoluția balerinelor, firul poveștilor. Am ajuns să-i cunoaștem bine pe marii dirijori ieșeni, Ionel Gotescu, dirijorul orchestrei Doina Moldovei, împreună cu artiștii consacrați de acolo, și dirijorul Filarmonicii, Ion Baciu. Tot atunci am văzut-o evoluând pe renumita soprană de mai târziu Viorica Cortez, devenită Guguianu, soția celebrului artist plastic Marcel Guguianu. Pe scena Teatrului Național, i-am văzut pe marii actori care atunci, în anii 1967-1972, erau în mare vervă. Odată ne-am dus la teatru, la Casa Studenților, la “Chirița în provincie”. Spre surprinderea noastră, în rolul Chiriței era marele actor Miluță Gheorghiu. Deși era la apusul carierei, a avut o prestație excepțională. Rolul îl solicita foarte mult, dar a fost magnific. Când apărea ceva interesant, era imposibil ca eu și Valerică să “nu ne evaporăm” de la câte o oră ca să fim martori la eveniment. În ultimii ani de liceu, deja noi, cei doi hușeni, eram recunoscuți pentru înclinația noastră spre cultură. Valerică era deja o vedetă în devenire. Se interesa mereu Radio Iași de el. Avea înregistrări. Ne divizasem clasa, în sensul bun al cuvântului. Noi, doi hușeni, asociați cu Lisan, Grigoraș și Guraliuc, din Flămânzii Botoșanilor, “luptam” de la egal la egal cu majoritatea ieșenilor. Și cam întotdeauna eram câștigători la muzică, distracție, la câte o “bătaie”, la fete. Împreună cu Valerică i-am văzut pe întemeietorii formației “Roșu și Negru”, cu Nancy Brandes și cu viitorul copil minune de la baterie, Țăndărică. I-am văzut în recital, după care formația părăsea scena pentru a bea o cafea, lăsându-l pe Țăndărică singur pe scenă pentru a duce sala în delir.
Penișoară și Bolohan, două “vedete” ale Liceului Pedagogic din Iași. În particular erau și trubaduri, scriau versuri și compuneau muzică pentru cei care doreau să-și impresioneze iubitele
Reporter: Cum era pe atunci Iașul?
Ioan Bolohan: Noi am fost privilegiați, în sensul că liceul nostru a fost construit lângă blocurile studenților din Tudor. Fetele locuiau la internat, iar noi, băieții, locuiam în căminul T7. Trăiam într-o atmosferă selectă, având lângă noi studenții, care curtau fetele noastre. Eu cu Valerică aveam roluri importante în cadrul serbărilor școlare și a altor acțiuni culturale. Puțini știu că Valerică era un bun interpret și la clarinet. Împreună cu el am făcut show, numai că ne-am inversat rolurile: el a cântat la clarinet, făcând pe lăutarul de la Hoceni, iar eu pe un distins funcționar public din Duda. Noi ne-am scris textul și tot noi am fost personajele.
Reporter: Ați avut succes?
Ioan Bolohan: Unul mare. Noi susțineam spectacole fie în cantina școlii, fie la Teatrul de copii “Ion Creangă” din Tătărași.
Reporter: Așadar, erați vedetele liceului.
Ioan Bolohan: Eram cunoscuți ca elevi conștiincioși, nu cream probleme, aveam o gândire matură pentru vârsta noastră, eram solicitați pentru că știam să purtăm o discuție elevată, știam să păstrăm un secret și nu ne dădeam în lături să ajutăm un coleg. Eu și cu Valerică mai aveam o ocupație inedită și secretă. Când cineva voia să cucerească o colegă mai greu abordabilă, apela la muzica lui Valerică și la scrisorile compuse de mine. Eu și Valerică le ceream băieților doar să ne arate «victima», apoi ne ocupam de restul, iar succesul era garantat.
Reporter: Cum arăta Valeriu Penișoară când v-ați cunoscut?
Ioan Bolohan: Micuț, cu ochii jucăuși, zâmbitor, în continuă mișcare. S-a remarcat imediat în clasă pentru că ducea mereu cu el un instrument nou, dar plăcut pentru noi, chitara. Am îndrăgit repede acordurile scoase la chitară de Valerică, deși instrumentul pe care îl studia era vioara. Valerică era un autodidact. Compunea versuri despre iubiri secrete și trecute, pe care le așeza pe corzile chitarei. Noi, care eram apropiați, zâmbeam cu subînțeles încotro se îndreptau ofurile și regretele lui. A devenit repede cunoscut și cei care nu îI rețineau numele îi spuneau, simplu, “băiatul cu chitară”. Muzica lui Valerică își făcea loc cu greu în contextul valorilor muzicale de atunci. Cuvântul folk era o noțiune nouă, iar cei care încercau să se înscrie în acest curent erau priviți cu circumspecție. A dat probe în acele începuturi la București, fiind ascultat și promovat de cântărețele cunoscute la acea vreme, Anca Ageamolu și, mai ales, Anda Călugăreanu. La Iași era mereu prezent în diferite spectacole. Era înțeles și tolerat de majoritatea profesorilor, aceștia înțelegându-i talentul și chiar încurajându-l. Doar uneori, când “acordurile chitarei” se întindeau pe un timp mai îndelungat de la ore, era chemat la ordine.
Penișoară era bun și la fotbal. Nu întâmplător a cântat imnul echipei Universitatea Craiovei
PERFORMANȚĂ…Liceele pedagogice din perioada comunismului erau poate cele mai bune și complete școli din România. Învățătorii erau obligați să facă sport de performanță și să știe la perfecție un instrument. Cine nu avea abilitățile de a cânta la un instrument de suflat sau cu coarde, trebuia obligatoriu să aibă voce. Nu ajungeai învățător dacă nu știai să cânți și să excelezi la un sport. Penișoară era bun în special la fotbal și nu întâmplător, mai târziu, Păunescu îi dăruiește poezia, care acesta a pus-o pe note și avea să-i aducă succesul nebun la public.
Ioan Bolohan: Excela la fotbal. Era agil și mereu imprevizibil pentru adversari. În cadrul liceului, făceam amândoi parte din echipele de handbal, de fotbal și atletism. La atletism ne confruntam, începând cu anul V, cu studenții facultăților din Iași. Valeriu era foarte iubit de colegii de clasă. Când întârzia la ore sau lipsea pentru că avea spectacole, temele îi erau făcute de colege. Era pus imediat în temă cu ce s-a întâmplat și cu ce se va întâmpla. Eu eram șeful cu absențele, aveam grijă să-l acopăr și nu de multe ori eram atenționat de profesori că omisiunea mea este prea evidență. Însă nu se supăra nimeni. Rămânea doar atenționare. Nu puteam să-l las pe bunul meu prieten pradă absențelor din catalog, făcute fără voia sa. El cânta în diferite locuri. În ultimii ani, reușise să înființeze o formație de muzică ușoară cu instrumente și accesorii de împrumut, care a fost mândria școlii noastre. Nu pot să-i uit pe protagoniști: tobe – Banu Ion, chitară bas – Sâsâiac Valentin, chitară armonie – Agape Mihai, chitară solo – Penișoară Valerică. A fost formația care a cântat și a încântat la toate serbările și serile noastre dansante. Băieților li se ardea mereu câte ceva la stație, iar noi strângeam bani pentru lămpi sau ce aveau ei nevoie. Se făceau și reuniuni pe clase. Era o perioadă plină de romantism. Țin minte, prin anul V, ne-am întâlnit mai multe fete și băieți, Valerică ne cânta, iar noi dansam. A cântat același tango timp de o oră, spre bucuria noastră, a celor care dansam cu fetele care ne plăceau. Alții care nimeriseră cu urâte, erau disperați. Punctele forte ale Liceului pedagogic din Iași erau constituite și de corul și formația de muzică populară. Titlul de glorie al corului liceului din care am făcut parte eu și Valerică îl constituie recitalurile pe care le-am dat pe scena Filarmonicii din Iași.
Iată cum și-l amintește Bolohan pe bunul său prieten Penișoară când era la liceu: “Fetele l-au iubit, dar el doar le-a respectat”
AMINTIRI…Iașul a reprezentat pentru cei doi vasluieni totul. Aici s-au format, aici au devenit vedete și aici și-au găsit primele iubite. Citiți despre cât de frumoasă era viața de liceu de pe atunci, dar și cât de mult au contat profesorii ieșeni pentru cei doi.
Reporter: Cânta în sala de clasă Valeriu Penișoară? Descrieți atmosfera de atunci.
Ioan Bolohan: Desigur. Pauzele era transformate în mici recitaluri susținute cu aplomb de Valerică, iar clasa noastră se umplea pe zi ce trece de mai mulți admiratori și, mai ales, admiratoare. Veneau colegi din toate clasele pentru a-l asculta. Noi, cei prezenți, eram foarte galanți cu oaspeții, împărțind câte puțin din simpatiile lui Valerică și pentru noi, ceilalți. Ne mai alegeam și noi cu câte un zâmbet cald și drăgălaș din partea fetelor venite să-l aplaude. Noi, băieții, ajunsesem un fel de plasatori de fete frumoase la audiție. Plata se făcea cu un zâmbet sau cu promisiunea unei întâlniri romantice. El era momeala pentru îndeplinirea acestor vise ascunse și nenumărate ale noastre.
Reporter: Înțeleg acum mai bine că Valeriu Penișoară a avut un mare succes la fete.
Ioan Bolohan: Fetele l-au iubit, dar el doar le-a respectat.
Reporter: Ce să înțeleg aici?
Ioan Bolohan: Deși a fost adorat și copleșit de laude, el a rămas același băiat serios, singura lui dragoste fiind muzica. Primea o mulțime de scrisori și de bilețele. Le citea și le ignora. Era mulțumit. Știa că are admiratori, dar își urma mai departe visul de a reuși prin muzică. Preocuparea la care era tentat prin asaltul admiratoarelor putea să-i perturbe grav activitatea muzicală. Cu strângere de inimă, el a ales muzica.
Reporter: Și totuși, în anii aceia de liceu, trebuie să fi iubit și el o fată, nu numai fetele pe el.
Ioan Bolohan: A avut puține iubiri, dar de o intensitate deosebită. Pe unele le-a purtat în suflet, iar pe altele le-a așezat pe coardele chitarei. A fost un tip discret, doar cei din jurul lui știindu-i secretele.
Reporter: Ce a însemnat Iașul pentru formarea dumneavoastră profesională și ca oameni?
Ioan Bolohan: Nouă, niște copii veniți de la țară, Iașul ne-a părut o metropolă de netrecut. Norocul nostru s-a datorat unor dascăli eminenți, care s-au transformat în părinți și care ne-au învățat de la cele mai simple lucruri, cum să mergi cu o fată pe stradă, cum să mănânci fără să te faci de rușine în prezența unor oameni, cum să urci și să cobori dintr-un autobuz, cum se intră într-un restaurant, cum se merge la o întâlnire, cum inviți o fată la dans, cum se face o declarație de dragoste, cum se alege o carte, cum se merge la teatru, cum să admiri un răsărit sau un apus de soare, cum să ai argumente pentru orice situație în viață, până la cum să fii om de omenie și să respecți sloganul: “Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”.
Reporter: Evocați profesorii pe care i-ați avut.
Ioan Bolohan: Toți au fost niște dascăli devotați meseriei, care au știut să transforme niște fii de țărani cu foarte mult bun simț și foarte multe calități native în adevărați profesioniști, oameni care au reușit în viață și au lăsat multe urme vizibile în urma lor. Aș aminti distinșii directori ai liceului Elisabeta Alexandrescu și Vasile Fetescu, profesori de pedagogie, care au fost toleranți cu pasiunea lui Valerică și i-au încurajat-o. Profesoară de română ne-a fost doamna Rodica Măcăreanu, ale cărei ore erau adevărate incursiuni în istoria literaturii moderne și contemporane. Ea avea o mare considerație față de înclinația artistică a lui Valerică. Muzica o făceam cu domnii profesori Florica Bart și Viorel Bârleanu. Fiind la un liceu pedagogic, instrumentul obligatoriu era vioara, dar aveam posibilitatea să excelăm și în descifrarea cântecelor pe portativ, lucru la care eram în top, atât eu, cât și Valerică. Corul era punctul forte al liceului. Pregăteam un cântec pe voci, iar reuniunea tuturor vocilor a fost o încântare pentru auditoriu. Profesionalismul celor doi dascăli de muzică s-a materializat în numeroasele concerte încununate cu premii și culminând cu recitaluri pe scena Filarmonicii din Iași. Buna pregătire a elevilor s-a văzut în obținerea cu note mari atât a examenului de definitivat, cât și a susținerii gradelor didactice. Cei care au părăsit învățământul și s-au dedicat altor profesii, avocați, ofițeri, au ajuns buni profesioniști având la bază o temeinică pregătire științifică și având format un caracter uman prețios.
I-am cunoscut și pe frații Chiriac, numărul UNUL este regretatul VALERIU PENIȘOARĂ.