Colegul nostru, Pavel Păduraru, este plecat în câteva ţări europene unde lucrează cetăţeni de-ai R. Moldova, despre viaţa şi problemele cărora ne va scrie în fiecare zi. Ieri, Pavel a ajuns în Italia. De la Roma, ne-a trimis prima sa corespondenţă.
De mult n-am fost de faţă (sau poate că niciodată?) la o despărţire atât de grea şi mută, încât să-mi stoarcă lacrimi. La Aeroportul Chişinău, o femeie răvăşită de durere, cu părul galben şi ochii roşii de plâns, îl strângea, tremurând, la piept pe un bărbat cu mustaţă şi ochii cărunţi de întristare, care privea doar în pământ. Nu scoteau nicio vorbă. Deşi aşteptau în rând ca să-şi predea genţile pentru avionul spre Roma, nu se încumetau să se mişte din loc şi toată lumea îi ocolea grăbită. Erau atât de frumoşi împreună, încât atunci când ea a trecut nesigură de linia roşie din vamă, iar el a rămas împietrit locului, am simţit că s-a comis o crimă în faţa naturii. L-am întrebat pe bărbat ce se întâmplă şi am aflat doar atât: cei doi sunt din satul Ţâra, ea lucrează de zece ani în Italia, el stă singur-singurel în sat…
Întâmplarea m-a pus pe gânduri, pentru că aveam şi eu bilet pentru Roma. Oare nu greşesc? OK, am lăsat la Chişinău toate baltă şi m-am pornit în Italia, dar ce-am să fac acolo? Am să hoinăresc pe drumuri sau… am să construiesc case pentru italieni? Imediat însă m-am supărat pe mine: în asemenea momente, cale de întoarcere NU MAI EXISTĂ. Pe femeia cu părul galben nu am mai văzut-o, deşi era în acelaşi avion. Dar pe pista de decolare, alte două femei mi-au atras atenţia. „Hai, fa Marie, să mai tragem un gât de aer de-al nostru şi gata…”. Respirau ambele adânc. Bine, fa Marie, am vrut s-o întreb, dar unde te duci? N-ai copii aici, de ce nu stai acasă? Nu laşi şi tu în urmă un suflet distrus, ca şi bărbatul din Ţâra? Dar am închis ochii şi am urcat în avion. La urma urmelor, putea să-mi reproşeze: „Da’ tu, măi pierde-vară, încotro te-ai pornit?”. Doar ştiţi cum sunt moldovencele noastre…
timpul.md
