Paul Leu, de loc din comuna Murgeni, satul Cârja, fost profesor la Universitatea din Suceava si la câteva licee din aceeasi urbe, la cei 90 de ani, e o personalitate de mare fortã, sub multiple aspecte. E un adevãrat leu în planul moralitãtii, ceea ce, sã recunoastem, se dovedeste a nu fi o regulã, ci o exceptie, altfel spus e un incomod. Continuã sã fie un pasionat cercetãtor în domeniul istoriei si culturii românilor, mai ales al celor contemporane, rãscolind diverse arhive, iar rezultatul îl reprezintã un numãr impresionant de articole si cãrti pe aceastã tematicã. Bazându-se mai ales pe documente, scrierile sale se prezintã în vesmântul redutabil al adevãrului, retezând din capul locului orice tentativã de polemicã ori încercare de a „interpreta” evenimentele prin deturnare de la sensul lor real, obisnuintã maleficã a unor condotieri, cãrora lumina venitã de la rãsãrit le-a luat vederea într-atâta, încât au început sã vadã doar rosu înaintea ochilor. Cocotati pe false piedestaluri sub formã de clepsidrã prin care se scurgeau din ochiul dracului zornãitorii arginti ai trãdãrii, au rescris istoria noastrã din perspectiva unei efemeride îmbuibate pentru care nu conteazã altceva decât savoarea egoistã a clipei. Paul Leu, printr-o uriasã strãdanie, umple un gol sau, altfel spus, foloseste bisturiul adevãrului si îndepãrteazã mâzga politrucilor de serviciu, arãtând lumii ceea ce, în principiu, se stie: istoria este una singurã si trebuie redatã generatiilor ce vin în nuditatea ei, singura modalitate de a ne aseza din nou în jiltul demnitãtii. Din acest punct de vedere, ultima sa carte, “Emil Bodnãras, de la spion sovietic la ministru al Armatei Române” (Ed. George Tofan, Suceava, 2016), se prezintã ca exemplarã, întreaga publicisticã a autorului având o conotatie profund patrioticã, asa cum apare exprimatã si în prefata acestui volum:
“Cãrtile si articolele despre un trecut care nu trece (s.a.) publicate în ultimii ani în presa românilor de pretutindeni, le-am scris pentru a evidentia adevãrul, pentru a lãsa fãrã argumente pe impostori, mistificatori, pe gazetarii si politicienii mincinosi, pentru a frâna propaganda cripto-comunistã din mileniul al III-lea, neorânduiala retrogradã si, nu în ultimul rând, pentru a sprijini procesul de învãtãmânt, care încã nu a introdus generalizarea predãrii istoriei comunismului în învãtãmântul elementar si mediu din cauza opozitiei unor ticãlosi”. Este vorba de Emil Bodnãras (Bodnarenko), în calitate de locotenent la Regimentul 12 Artilerie din Sadagura, precizeazã autorul, dezerteazã din armatã în iarna lui 1932 si trece Nistrul în Rusia sovieticã, luând cu sine documente secrete si, printre altele, si soldele ofiterilor regimentului, fapt pentru care a fost condamnat, în lipsã, la zece ani de închisoare, pentru ca în 1935, dupã ce a fost capturat, în drumul sãu de spion spre Bulgaria, sã i se confirme pedeapsa, anulându-i-se si cetãtenia românã. A urmat cea de a doua conflagratie, cu Katynul polonez cu peste 25.700 de prizonieri din elitã împuscati de NKVD, dar si cu cel românesc, prelungit pe durata a douã decenii, începând cu masacrul de la Fântâna Albã si Varnita, adevãrate pogromuri ale „eliberatorilor” care nu stiau decât sã omoare, sã ciomãgeascã sãlbatic, sã jefuiascã tot ce întâlneau în cale, sã bea fãrã mãsurã si sã violeze ca niste barbari ce erau. Din pãcate, jaful si atrocitãtile au continuat, organizate de data aceasta de trãdãtorii de neam si tarã, cum este cazul aceluiasi dezertor din Armata Românã, devenit omul de încredere al lui Stalin, un alt diavol însetat de sânge si servul credincios si umil al lui Satanail. Ca ministru al Fortelor Armate (1947 – 1955) a organizat lichidarea cuiburilor de partizani, a înfiintat temuta functie de loctiitor politic, la nivelul cel mai înalt fiind ocupatã între 1950 si 1954 de Nicolae Ceausescu, si a ordonat înlãturarea ofiterilor profesionisti, înlocuindu-i cu activisti ai PCR, lipsiti de orice pregãtire, în afara lecturilor din Lenin, Stalin sau Gheorghiu-Dej. În aceste conditii, zice Paul Leu, pe baza unor documente, la 9 ianuarie 1951 dictatorul din Kremlin a convocat pe responsabilii politici si militari ai Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei, României si Bulgariei, precum si pe principalii consilieri militari sovietici din tãrile amintite si le-a cerut sã punã la dispozitia sa toate fortele umane, materiale, economice si de altã naturã spre a declansa cel de-al Treilea Rãzboi Mondial, din tara noastrã participând Gheorghiu-Dej si Emil Bodnãras. Pânã una-alta, Serviciile de Informatii din subordinea aceluiasi personaj malefic, flancat de patru agenti sovietici (Pantiusa, adicã Pintilie Bondarenco, românizat în Gheorghe Pintilie, Serghei Niconov – Sergiu Nicolau, Ivan Didenco – Ioan Vidrascu si Misa Povstanski – Vasile Posteucã), au trecut la initierea Sovrompatriarhiei, o perfidã actiune de a subordona clerul si ierarhii propagandei bolsevismului ateist. Spre cinstea lui, patriarhul Nicodim, afirmã autorul, a preferat sã moarã, n-a vrut ca biserica ortodoxã sã fie sub partidul comunist. Si nu a fost singurul. Episcopul Grigore Leu, fiindcã s-a opus actiunii criminale, a fost otrãvit, iar Vlãdica Valerian Zaharia, deoarece a refuzat desfiintarea mãnãstirilor, a fost tinut în izolare, în vreme ce arhiepiscopul Victor Vasile Leu, rãpit de agentii KGB din Occident si trecut prin împrejurãrile tragice de la Liublianka, a fost condamnat în tarã la moarte si torturat sãlbatic atât înainte de pronuntarea sentintei, cât si dupã. Revelatoare este urmãtoare întâmplare de la Jilava, unde un gardian l-a întrebat: “Mã, tu esti Popa Leu?”, la care el a rãspuns prompt: “Nu, eu sunt Popa Tigru!” . Câtã fortã interioarã sã rezisti torturii unor dementi precum Boris Grunberg, Alexandru Nicolschi sau Eugen Turcanu, adus de la Suceava la penitenciarul de la Pitesti unde va reusi sã punã bazele si sã conducã cel mai abominabil laborator de psihopatologie umanã, laborator în care a intrat un om si la celãlalt capãt a iesit un cadavru, o epavã sau un monstru uman, dar si un om ce poartã cu demnitate stigmatul suferintei împovãratã cu un spor de iubire fatã de oameni, cum a fost cazul arhiepiscopului V. V. Leu, pastorului Richard Wurmbrad, a pãrintelui Calciu Dumitreasa si a altora. O tarã transformatã într-un urias penitenciar politic de un fost dezertor, învestit cu gradul de general de un sistem sângeros, în care fiecare persoanã era vãzutã ca un potential pericol pentru o clicã instalatã la putere de tancurile si katiusele invadatoare. Se afirmã îndeobste cã 23 august 1944 a scurtat rãzboiul pe teritoriul României cu nu stiu cât. E o prezumtie, dacã nu cumva o gândire anapoda, având în vedere cã evenimentul ne-a adus un avorton politic ce a trecut la jefuirea bogãtiilor tãrii si un altfel de rãzboi, parsiv în esenta lui si întins, cu variatiuni, pe jumãtate de secol, iar concluzia autorului e fãrã drept de apel: Revolutia maghiarã, din 1956, demonstreazã, cu date si fapte, cã „nu existã comunism bun si comunism rãu, ci doar comunism criminal (s.a.), împotriva cãruia e moral si drept sã lupti, cu orice risc si cu orice pret”. Paul Leu, supranumit de Octavian Nestor „un condei transcontinental”, e si un luptãtor de aceeasi anvergurã. Trãitor în SUA, inima lui bate pentru România, scrierile si conferintele sale fiind un exemplu indubitabil. Cândva, se vorbea la noi, cameleonic, de luminã, partidul terorii substituindu-se iubirii mântuitoare, apoi, în urma simulacrului de revolutie, aceasta s-a micsorat pânã la diminutivare, devenind doar o… luminitã (ce-i drept, am scãpat de spaima dubei negre, cu gealatii ei) si de atunci orbecãim, nu si profitorii… Tara, transformatã în lagãr de Emil Bodnãras si toatã echipa de nelegiuiti, a devenit, prin grija altor formatiuni succesive, hãmesite si iresponsabile, un tunel ce pare, cel putin deocamdatã, fãrã capãt. (material semnat de Ioan Ticalo)
