AMÃRÂTI Zece suflete trãiesc de pe o zi pe alta într-un bordei fãrã curent electric din Rediu. Ionel, tatãl, nu si-a gãsit un loc de muncã stabil si lucreazã cu ziua pe la vecini, sotia acestuia fiind ocupatã cu îngrijirea celor 8 copii cu vârste cuprinse între unu si 16 ani. Singurul venit al familiei constã în alocatiile celor mici si un ajutor financiar, si însumeazã putin peste 400 de lei, sumã din care trebuie sã trãiascã timp de o lunã. Copiii nu viseazã la jucãrii, nu stiu cum aratã un televizor sau un calculator, si nici nu îndrãznesc sã îsi imagineze cã într-o zi se vor bucura de astfel de lucruri „imposibile pentru cei ca noi”, asa cum spune Mihai, unul dintre bãietei, elev în clasa a IV-a. Tot ce îsi doresc acestia este sã nu le mai plouã în casã si sã aibã curent electric, pentru a nu-si mai face temele la lumina lumânãrii.
Familia Cozma numãrã 10 membri: pãrintii, patru fetite si patru bãietei, 7 dintre ei cu vârste sub 11 ani. Când am ajuns la locuinta acestora, trei dintre copii, cei mai mari, erau plecati la Vaslui însotiti de mamã pentru a ridica portiile de mâncare primite zi de zi de la cantina socialã. Acasã l-am gãsit pe Ionel, tatãl micutilor, care supraveghea trei dintre fetite, Denisa, Stefania si Elena, si pe mezinul familiei, Mario, în vârstã de numai un anisor. Trei paturi si o masã au fost singurele obiecte de mobilier care au încãput în cei aproximativ 20 de metri pãtrati cât mãsoarã locuinta. De asemenea, într-un colt al încãperii o sobã veche încãlzeste iarna camera si tine loc de aragaz, asta dacã familia reuseste sã facã rost de lemne. Deasupra mobilierului „troneazã” rufele puse la uscat pe sforile agãtate de o parte si de alta a peretilor. Sfiosi, copiii nu au scos niciun cuvânt în momentul în care am intrat, ci ne-au privit curiosi nestiind ce cãutãm acolo. În cele din urmã au prins curaj si ne-au întrebat dacã le-am adus ceva dulce. „Suntem vai de capul nostru. Stãm aici îngrãmãditi si ne plouã în casã, acoperisul stã sã cadã, nu avem curent electric, trãim de pe o zi pe alta. Ne-am rugat la primar sã ne ajute. Am mers la usa lui cu toti copiii dupã mine. Mãcar sã ne dea materiale sã refacem acoperisul si sã mai construim o camerã. Astãzi sotia a plecat la Vaslui, la cantina socialã, sã ia mâncare. Cel mai mare este Ionut, are 16 ani, dar nu prea ne poate ajuta. Are retard mintal si alte probleme de sãnãtate si o tijã la picior. În 2001 a dat un autobuz peste el si de atunci nu prea mai gândeste. A stat aproape un an internat la Iasi, dar n-a mai fost om dupã accident. A terminat doar 6 clase. Cel mai mic este Mario, are un an. Îmi iubesc toti copiii si as vrea sã fac mai multe pentru ei. Mi se rupe sufletul când vãd cât sunt de amãrâti. La ei nu vine niciodatã Mos Crãciun, de ziua lor nu avem bani sã le cumpãrãm nimic. Haine mai primim de pomanã.”, ne-a spus bãrbatul.
„Vreau sã nu mai stãm pe întuneric”
Mihai este în clasa a IV-a la Scoala Generalã din Rediu. Nu este primul la învãtãturã dar nici ultimul. Spune cã, desi trãieste greu acasã, nu ar vrea pentru nimic în lume sã plece de lângã fratii si pãrintii lui, chiar dacã altundeva ar duce-o mai bine. Îi pare rãu cã nu are rechizite noi si frumoase asa cum au colegii lui de clasã, dar asta nu-l descurajeazã. „Nu-mi place casa în care locuim. Dormim câte 3 în pat si curge apã din tavan când plouã. Dulapul nostru este podul. Altul nu avem si oricum nu ar fi încãput în casã. Îmi iubesc pãrintii si fratii si ne întelegem bine. La scoalã merg dar îmi este greu sã învãt acasã pentru cã de obicei este gãlãgie si nu avem luminã mai ales cã se întunecã repede. Eu vreau sã merg la scoalã si sã ajung om mare ca sã-mi ajut familia.”, ne-a spus Mihai pe care l-am gãsit jucându-se în cãruta unui vecin.
