Băiaşii, care locuiesc în jurul oraşului Pecs, din Ungaria, sunt urmaşii ţiganilor fugiţi din România în urmă cu 200 de ani, care au păstrat intactă limba română arhaică.
În zona de sud a Ungariei, în jurul oraşului Pecs, trăiesc băiaşii. Au cetăţenie maghiară, pentru că trăiesc în Ungaria de cel puţin 200 de ani.
„Ni-s ţigani”, spun băiaşii într-o limbă română care sună bizar. Pronunţă „â” mai des decât prevede stasul actual al limbii române, folosesc sintaxa inversă şi accent pe ultima silabă, ceea ce întăreşte impresia de străvechi-rural a limbii lor. Pentru orice etnolog, e clar că limba maternă a băiaşilor e româna veche, vorbită în Banat şi în Ardeal în urmă cu câteva sute de ani. Căci aceasta e caracteristica specială a băiaşilor: au renunţat la limba lor şi au adoptat limba română, învăţată în anii de robie din Banat şi Ardeal, limbă pe care au păstrat-o apoi cu sfinţenie, după migraţia în Ungaria (respectiv în nordul şi estul Croaţiei) deşi trăiesc acolo de 200 de ani.
Aşa se face că, în acest moment, băiaşii sunt, practic, un fel de muzeu viu al limbii române de pe vremea lui Tudor Vladimirescu.
Antene de satelit şi gazon
Departe de apucăturile ţigăneşti din România, băiaşii din jurul oraşului Pecs s-au occidentalizat rapid şi au prins cutume europene. De-o parte şi de alta a străzilor neasfaltate pe care nu vezi un rest de ţigară aruncat, casele din chirpici sau cărămidă sunt de o curăţenie şocantă. Nu există una care să nu aibă antenă satelit, gazonul perfect tuns, flori la pervaze şi la intrare. Şi, peste tot, neapărat un fotoliu pe iarbă, pentru relaxare.
Chiar dacă sunt o comunitate de ţigani cât se poate de atipică, cu oameni calzi, curaţi, harnici şi dichisiţi, oricât de săraci ar fi îşi dau copiii la şcoală, nemotivând analfabetismul prin lipsa banilor, cum se întâmplă la noi. Dar, chiar aşa, nimeni nu-i vrea, cu atât mai mult acum când partidul Jobbik pune problema lagărelor de concentrare pentru etnicii romi.
Şcoala caută o „meşteriţă”
La intrarea în satul Alsoszentmarton (Sânmarta de Jos), pe clădirea primăriei stau două steme cu înscrisuri în maghiară şi română – numele localităţii. Clădirea următoare e şcoala, care abia s-a deschis. Aici, copiii cu şapte ani de-acasă în grai băiaş învaţă maghiara.
Autorităţile locale tocmai caută „meşteriţă” (profesoară) care să vorbească băiaşă pentru a-i învăţa pe copii să scrie şi să vorbească corect şi limba lor maternă. „Mulţămiţi mândru”, le cere bucătăreasa şcolii celor cinci elevi de clasa I care ne întâmină la ora de sport. Adică să ne salute frumos. Îi cheamă Janoş, Robi, Balint, Valentin, Mario. Îi întrebăm ce fac părinţii lor. „Acasăs”. Mama „ferbe” şi tata „se uităn televizie”.
Copiii ştiu să numere în româneşte şi spun zilele săptămânii în aceeaşi limbă, dar ştiu lunile anului doar în maghiară, ca şi alfabetul. Peste câteva ore, când luăm satul la pas, avem ocazia să-i vedem în elementul lor, la joacă, unde cer voie de la adulţi: „Mamă, poa să vină ăsta, Zoli, la mine? El se joacă cu mine, am vrut să duc ceva lu fârtacu”. Una dintre mame, Evfi Puşcaş, ieşită la aer cu „mâcăţelu” (bebeluşul – n.r.) în braţe explică: „Copiii învaţă la sculă unguriv, dar acas vorbim două limbe. Şi ţigăniv şi unguriv”.
|
|
|
Are opt clase, mâinile tatuate şi două telefoane mobile care cântă manele româneşti.
La fel ca toţi consătenii lui, primarul vorbeşte băiaşa, limba „ţigăniv” care nu conţine niciun cuvânt romani (ţigănesc), dar care e, în schimb, plină de cuvinte româneşti arhaice şi, pe ici pe colo, cuvinte maghiare noi, dar modificate, plus altele sârbeşti, nemţeşti sau croate.
În casa unui ţigan „pozdrovim” pentru pâina aburindă pe care o primim. Bucuroşi de oaspeţi, băiaşii îşi împart sărăcia. La Zoli Petrovici în casă, mama a aprins gazul cu „sumpărăci” (chibrituri) iar viitoarea noră frige turpe, un fel de pui de somn. De la bătrâna Erji, 74 de ani, dezlegăm tainele unor cuvinte esenţiale în comunitate: „şied” (familie), „cireada” (copiii familiei), „chipurili” (fotografiile de pe pereţi) etc.
Lecţii de română de la Guţă
Întrebaţi ce e cu ei în mijlocul Ungariei, băiaşii ridică din umeri. Aşa se ştiu, din moşi-strămoşi. Poveştile lor explică de unde nevoia de a pleca mereu. În una dintre ele citim că băiaşii, „mereu înstrăniţi în afară”, deşi „ro (foarte – n.r.) mult au lucrat şi ei”, sunt salvaţi mereu de un „andjel” (înger) cu chip de femeie, care- i duce pe băiaşii săraci „într-o felo ţară unde mai bun gustul ave”.
La un moment dat, această ţară a fost ţinutul din jurul Carpaţilor, unde au lucrat în mină (de unde denumirea populaţiei) şi de unde au plecat, după dezrobire, până în pusta maghiară, în jurul oraşului Pecs.
„Ţinând cont de extinderea Imperiului Habsburgic, este cunoscut faptul unor asemenea deplasări de populaţie”, apreciază istoricul Dorin Lozovanu. Rupţi de România, băiaşii de lângă Pecs se ţin români numai muzical. Cuvintele moderne pe care le recunoaştem, sporadic, în vocabularul lor le-au învăţat din manele. Nu există casă unde să nu se asculte exclusiv manele.
Până şi cei mai şcoliţi oameni din sat, profesori sau oameni cu facultate, sunt înnebuniţi după mu zica celor mai în vogă manelişti români. „În Sânmarta tot foarte vuieşte Nicolae Guţă, Sorina, Florin Salam, Florin Minune. Foarte vuim că pricipim di ce vorbeşte şi încă tot asta ascultăm. Noi gândim că d-aia vurbeşte ce şi noi aiem bai, şi ei spune aia, că şi ei aşa de bai are, cum noi, şi tot gândeşte că în limba noastă ei vorbeşte şi d-aia pricem că şi pricipim şi gândim şi noi aşa cum ei, şi zgondă glas are”, explică Ignacz Timea, pedagogul şcolii, o tânără de 20 şi ceva de ani.
DERDAK TIBOR
„Limba ce-o grăiesc nu-i limbă de nimic”
În prezent, interesul pentru băiaşi a fost trezit graţie studiilor sociologice ale lui Derdak Tibor (49 de ani), asolvent de Sociologie şi Franceză la Universitatea din Budapesta.
|
|
|
Studiind comunităţile băieşe, a concluzionat că sunt aproximativ 50.000 de băiaşi în Ungaria, Serbia şi Croaţia. Numărul lor e mai mare decât cel al românilor propriu-zişi din Ungaria, dar nivelul lor cultural e foarte scăzut.
Derdak Tibor a fost atât de şocat de această descoperire şi s-a ataşat atât de mult de băiaşi (oameni foarte veseli, foarte prietenoşi şi cu poftă de învăţătură), încât a renunţat la apartamentul de la Budapesta (era şi deputat în parlamentul Ungariei) şi s-a mutat la Pecs.
A înfiinţat o fundaţie, a luat legătura cu organizaţii internaţionale ale ţiganilor şi a deschis la Pecs, primul liceu ţigănesc din lume, ce a început să funcţioneze efectiv în 1994.
Două zile pe săptămână, tinerii învaţă la Liceul „Ghandi” limba şi cultura băiaşă. „Comunitatea băiaşă e una specială: părinţii, deşi nu sunt aşa şcoliţi, îşi trimit copiii la şcoală, chiar dacă asta înseamnă că în familie se fac sacrificii. Din ce în ce mai mulţi băiaşi merg la studii. Se lucrează pentru integrarea lor în comunitate, copiii sunt învăţaţi despre cultura maghiară, europeană şi despre cum să se poarte în societate”, spune sociologul Erika Csovcsics, director al Liceului „Ghandi” în perioada 1994-2009.
„Niciodată nu voi şfăgi aşa bine ca un meşcer”
Derdak Tibor a învăţat băieşeşte de la copiii aduşi la şcoală şi română din manuale (în 1993, când l-am cunoscut, avea în bibliotecă abecedare din România şi o pisică pe care o striga „Mâţa”).
„Am învăţat de la ei, niciodată nu voi şfăgi aşa bine ca un meşcer a scrie bine româneşte”, recunoaşte Derdak Tibor. Şi adaugă: „Băiaşii trebuie să ştie că limba pe care o grăiesc nu-i o limbă de nimic, că-i o limbă adevărată”. O limbă care seamănă cu un grai bănăţean din veacul 19, neinfluenţat de inovaţiile limbii literare.
„Am zis noi aşa: popă ortodox sî vină să sfânţască crucea, dac se poate. A venit unu, meşter, de România, al meu ortac. (…) Şi era să plângă.”
VAS PETER, primar în satul Sânmarta
CREDINŢĂ
„Povasta” minunii de la Sânmarta
În satul Alsoszentmarton (Sânmarta de Jos) trăiesc 1.200 de oameni. Cu o singură excepţie, cu toţii sunt ţigani. Excepţia e preotul catolic care, spun sătenii, se încăpăţânează să nu recunoască minunea dumnezeiască pe care au trăit-o cu toţii zilele trecute: o apariţie pe cer, un nor, lângă o cruce de pe câmp.
„Asta un cupil tânăr a văzut. Când a vint de la peşte acas. El s-o rugat că l-o lăsat şalercai. Nevasta l-a lăsat, el o ajuns la cruce şi s-a rugat. Şi atunci a văzut el aia. Ma o cruce a ce ca horizonu. Aia ce dă flastel din beton a rămas, da alta a mers, ce ca horizonu. El când a văzut asta spăriat şi-a venit în sat şi el asta a spus la multe inşi. Şi-a mie şi satului şi-atunci am mers noi afară să videm. Şi noi am văzut aia. O sută, două sute de inşi. Şi ungurii vine. Alta limbă de lume vine şi ăia vede. Am pă telefon unde Iezuşu pă ăi e. Noi credem în asta şi ăia care încredere, ăia vede. Asta Dumnezeu a trimis şi Gospa, Maria, că-i a noastă mamă, noi aşa zicem. Popa, asta nu încrede. El a mers afară şi tot a zgâit cu picioru colo, lumânărlii, florlii, şi a pus ce avea dă scriptoare ce a zis să nu mai meargă ţiganii colo şi lumea. Că nu-i Iştina. Şi astam zâs noi că noi iştem ortodox. Că noi Crăciunul, ianuar şasele ţinem. Am zis noi aşa: popă ortodox sî vină să sfânţască crucea, dac se poate. (…) A venit unu, meşter, de România, al meu ortac. Şi-a venit la cruce. Şi el a văzut. Şi era să plângă. Iştina este. Ş-amu să merem, poţi să vezi. Numa trebu să încrezi. Şi el a zâs, meşteru ală, c-o duce nouă popă ortodox. Şâ aşteptăm acuma”, „povesce” primarul Vas Peter din Sânmarta.
|
|
|
BĂIAŞII, PE SCURT
Prima atestare, în secolul al XIX-lea
Localizare. Nordul şi estul Croaţiei, sudul Ungariei (zona Pecs). Origine. Băiaşii provin din grupurile de mineri, lemnari şi meşteşugari aduşi în timpul Imperiului austro-ungar din Transilvania şi Banat. „Cel mai devreme au sosit în nordul şi estul Croaţiei şi în sudul Ungariei în sec. XVII, dar puţinele date istorice se referă la sec. XVIII şi XIX” (Dorin Lozovanu, „Populaţia românească din Peninsula Balcanică. Studiu uman geografic”). Primele atestări istorice datează din sec. XIX. În registrele bisericeşti de botez au fost consemnate primele nume băiaşeşti: Bogdan; Ignat, Orsos, foarte răspândite şi azi. Limba. „Graiul băiaşilor e apropiat de cel bănăţean, având o serie de elemente ardelene” (Dorin Lozovanu, idem). Ei folosesc o limbă ro mâ nă veche de cel puţin 200 de ani, în care s-au amestecat câteva cuvinte maghiare, croate, nemţeşti. Număr. Nu există date recente. Se estimează că, doar în zona Pecs, trăiesc 50.000 de băiaşi.
EVZ.RO
