INEDIT… Dan Gabriel Nicolaescu a luat România la pas si a ajuns în Vaslui. A renuntat la viata mondenã din Bucuresti, ca sã trãiascã experienta vietii lui. Merge pe jos din oras în oras, viziteazã muzee, biblioteci, biserici si tot ce are o istorie în spate, iar apoi le promoveazã pe pagina sa de Facebook, “România pe jos”. Dacã nu-i oferã nimeni cazare, somnul si-l face la marginea copacului. La fel si cu mâncarea. Dacã nu se nimereste sã ia masa acolo unde este cazat, fie gãteste el câte ceva, mai ales cã de meserie este bucãtar-chef, fie ia micul dejun direct din copac. O experientã ineditã pe care intentioneazã sã o transpunã în paginile primei sale cãrti: “România la pas”. Cum i s-a pãrut Vasluiul, ce a vizitat aici si cu ce amintiri pleacã de la noi, cititi în rândurile urmãtoare.
Dan Gabriel Nicolaescu are 32 ani. S-a nãscut în Italia, la Pescara, însã destinul a fãcut sã fie adoptat de o familie din Bucuresti. A absolvit Facultatea de Filosofie-Jurnalism, Psihologie Infantilã, precum si Institulul de Gastronomie Internationalã din Hong-Kong. Îi place sã cãlãtoreascã, cã cunoascã locuri si oameni noi, sã afle povesti de viatã, povesti ale unor obiective turistice, iar apoi sã le punã pe hârtie, sau, în rând cu tehnologia, pe Facebook.
“Proiectul <<România pe jos>> a început acum o lunã jumãtate din dorinta de a descoperi România si de a o promova totodatã. Înnoptez fie în mãnãstiri, fie pe la sãteni, fie la marginea copacului. Aici, spre exemplu, am gãsit cazare pe ultima sutã de metri. N-am reusit sã vorbesc cu nimeni din primãrie. Am vãzut cã ai acces mai greu la primar, de parcã îi ceream vreo ceva. Prima datã când am intrat în Vaslui am crezut cã am intrat într-un oras în care avusese loc un bombardament. Sunt foarte multe clãdiri de interes national, dãrãpãnate, în ultimul stadiu. Palatul Copiilor, fosta Casã a Pionierilor, este într-o stare deplorabilã. Am înteles cã a fost revendicatã si este în litigiu, însã pânã se va termina litigiul ãla, vã spun clar, va cãdea. La fel si Casa Armatei. Am vãzut cã este în renevoare de vreo doi ani. Nu stiu câti vasluieni stiu cã aici existã si o sinagogã pãrãsitã. În zona Gãrii, înainte, era un Cartier Evreiesc. Era o comunitate foarte mare. N-a mai rãmas decât un singur om care se mai ocupã din când în când de sinagogã si mai tunde buruienile. Ar trebui sã se facã ceva si acolo”, ne spune Dan.
“Vasluiul este frumos, însã se vede cã nu prea se face ceva aici”
“Am avut o experientã proastã în Crasna. Câtiva copii s-au luat de pãrul meu, au început sã facã glume si mi-au aruncat si bocancii în câmp. Însã nu e genul de întâmplare care sã mã afecteze. Vasluiul este frumos, însã se vede cã nu prea se face ceva aici. Din punctul meu de vedere si nu numai, ci si istoric, pentru cã am citit monografia orasului, el a fost ridicat foarte mult în perioada comunistã. N-a mai rãmas decât fabrica de ulei si cea de textile, cã cea de pantofi s-a mutat la Husi. Elena Ceausescu a vrut sã facã din Vaslui un oras muncitoresc si a si reusit în acea perioadã. Ea a dat comandã sã se facã în Parcul Copou un restaurant cu terasa. Acolo se adunau cei de la Comitetul Central, era de fapt numai al partidului. Am fost si la statuia lui Stefan cel Mare de la Podul Înalt. Am ajuns seara si m-a surprins cã nu era luminat. Ar trebui sã se facã ceva si în aceastã privintã, mai ales cã se poate apela la fonduri europene”, povesteste tânãrul.
“A crezut cã am o bombã în rucsac”
Ca în orice expeditie, viata îi este “coloratã”si de întâmplãri hazlii sau mai putin hazlii. “În satul Nifon, exact cum traversezi muntii Mãcin, cei mai bãtrâni munti ai Europei, de o deosebitã importantã pentru România, dar la fel de nepromovati, m-a prins un pãdurar. Mi-a cerut actele de identificare, i-am spus <<îmi pare rãu, nu sunteti organ de politie”. Mi-a spus cã vrea sã vadã ce e în rucsac, dar sã nu fac miscãri bruste. <<Doamne, ce pot sã am în rucsac?!>>. Am sunat la politia de frontierã, a venit un politist, i-am povestit cã pãdurarul crede cã am o bombã în rucsac, a început sã râdã în hohote. <<Du-te, neicã de aici!>>. Pânã la urmã i-am arãtat pânã si pastilele. O altã întâmplare interesantã am trãit-o în satul Revãrsarea, judetul Galati. Un domn a decoperit niste bile de piatrã mari, într-o baltã. A luat una dintre pietre si a dus-o acasã, în grãdinã, la loc de cinste. Am vãzut piatra, i-am fãcut o pozã si am pus-o pe internet. M-a sunat o persoanã de la un muzeu din Galati sã-i dau informatii despre locul unde e piatra. În total, fuseserã 22 de pietre, dar nu mai rãmãseserã din ele decât vreo patru. Proveneau din Zona Greci, muntii Mãcini, unde pe timpul lui Ceausescu, niste “puscãriasi” au fost obligati sã munceascã prin anii ’70. Ei le fãcuserã. Au vrut sã-i cumpere bila, dar domnul a spus <<nu, nu. Acum, dacã i-am aflat si istoricul, nu>>“, îsi aminteste Dan.
“Nu mi-e fricã de animale, cât mi-e fricã de oameni”
“Traseul este fãcut de persoane specializate, cuprind localitãti care au cel mult 25 km distantã între sate. Vizitez de obicei obiectivele turistice, care au o istorie în spate, muzee, biblioteci, biserici, mãnãstiri”, precizeazã Dan. Din Vaslui, tânãrul a plecat la Husi, acolo unde stã trei zile, acolo unde se va întâlni chiar si cu cei de la Episcopia Husilor. Apoi, urmeazã Iasul. Proiectul este de-abia la început. Pânã acum a vãzut vreo opt orase, însã mai urmeazã vreo… 40 de orase. Toate, pânã la sfârsitul lunii noiembrie. “La sfârsitul lunii august, îmi voi schimba echipamentul, pentru cã acum e adaptat conditiilor climaterice actuale. Din septembrie se rãceste vremea. Ce tin în rucsac? Haine de schimb, trusa de prim-ajutor, vestã de semnalizare, pentru cã eu merg numai noaptea. Echipamentul nu este din România, pentru cã noi nu avem nimic specializat pentru asa ceva. Bocancii pe care îi am sunt cu tesãturã de argint si îi schimb la 1000 km. Este ca si si cum nu i-as avea. Foarte multã lume m-a întrebat dacã mi-e fricã de animale, dat fiind cã merg mai mult noaptea. Nu mi-e fricã de animale, cât mi-e fricã de oameni. Oamenii sunt mult mai periculosi decât sacalii. Unii fac glume pe seama ta, atii îti acordã sprijinul. Depinde! Însã per general oamenii sunt destul de ospitalieri. Am stat si la lipovineni, în Dobrogea, si la tãtari, în Mãcin, dar si la rromi, în Babadag”, povesteste tânãrul.
