EROUL NECUNOSCUT! “Dormeam în niste saivane de oi, închise la intrare cu sârmã ghimpatã, pe niste paie, pline de serpi, încat noaptea trebuia sã tinem mâna la gurã, ca sã nu ne intre serpii în noi…”! Asa începe povestea de viatã cutremurãtoare a unui ofiter român, Lucian Petrescu, poate singurul husean care poate vorbi acum, dupã mai bine de 5 decenii de tãcere, despre cele mai cumplite lagãre de exterminare ale României, în care destinul l-a aruncat, spune el, “ca pe un nimic”. Astãzi în vârstã de 88 de ani, Lucian Petrescu, unul dintre cei 105 ofiteri români, condamnti de comunisti în 48 la nu mai putin de… 2000 de ani de închisoare, nu-i mai este teamã sã vorbeascã despre un trecut tinut sub o dureroasã tãcere vreme de 51 de ani. “Sã vã spun cum am trãit în lagãr, cum eram loviti ca vitele si înffometati, ori hrãniti cu turtoaie de porumb stricat?! Sã cã spun cum se mânca bucãti de carne de om?! Sau cum libertatea mea imediat dupã eliberare a însemnat un chin aproape la fel de greu precum lagãrul, când m-am trezit respins chiar si de familia mea?! Vã spun! Acum vã spun, da, pentru cã sunt prea bãtrân, pentru a mai avea ceva de ascuns”.
AMINTIRI DIN VREMEA MORTII În cumplitul an 1948, un întreg comandament cu 105 ofiteri si subofiteri erau arestati de comunisti pentru un asa zis “sabotaj contra Armatei Populare”. Între ei se afla si tânãrul sublocotenent Lucian Petrescu. Nu conta cã nu exista nicio vinã si nici un vinovat, spune Petrescu, încruntându-si privirea ca pentru a pãtrunde cu ochii mintii într-un timp odios: “În anul 1948, un întreg comandament compus din ofiteri superiori, ofiteri inferiori si chiar subofiteri am fost arestati, judecati de cãtre Tribunalul Militar Bucuresti, care era condus de generalul Petrescu Alexandru, cel care are la activul sãu condamnãri de peste 20.000 de oameni. Si am fost condamnati atunci, 105 din comandament, în total, la 2000 de ani de închisoare. Eu am primit 45 de ani, din care am executat 15. Asta a fost portia mea. Am fost al cincilea pe listã. În aceeasi searã, când s-a rostit condamnarea, a vorbit despre asta si postul de radio “Londra” si Vocea Americii si Europa Liberã. Ziarele au fost pline, arãtând sabotajul pe care l-am fãcut împotriva Armatei Populare, pentru care am fost judecati si condamnati. Cea mai grea parte am fãcut-o, un an, la Uranus, într-o celulã tip fântânã, cu o singurã ferestruicã, cam la 3 metri si ceva înãltime, dormind pe un prici, pe care erau pusi strujeni de porumb. Ferestruica era deschisã si în timpul iernii, acolo, deasupra”, povesteste sublocotenentul.
“Mai visez noaptea mormanele de morti, carnea de om, sângele vãrsat si detinutii flãmânzi si murdari. Mã vãd printre ei si… tresar”
ORORI “Am intrat de 27 de ani, la 28 ani m-au scos din celulã si m-au purtat apoi prin toate închisorile tãrii, cãci asa a vrut domnul ministrul Emil Bodnãras, care în momentul în care m-a vizitat, în martie ‚49, mi-a spus: “Ai vrut sã îl servesti pe Truman? Dar o sã am grijã ca sã te port prin toate închisorile tãrii, ca sã mãturi cu barba toate curtile”. Am fãcut 10 ani si 40 de zile de închisoare, ultima am fãcut-o la Vlãdeni, acolo unde se vãrsa Ialomita în Dunare si unde trebuia sã consolidãm malul, cãrând pãmânt , fãcând digul de apãrare, în conditii care au depãsit chiar si neomenescul de la canal. A fost îngrozitor! Dormeam în niste saivane de oi, închise la intrare cu sârmã ghimbatã, pe niste paie si fân zvârlit acolo, pline de serpi, încat noaptea trebuia sã dormim tinând mâna la gurã, ca sã nu ne intre serpii în noi”, spune bãtrânul, arãtând gestul de ca si cum pericolul de atunci încã mai pare iminent. “Credeti cã încã am uitat? Niciodatã! Iadul nu se poate uita. Mai visez noaptea mormanene de morti, carnea de om, sângele vãrsat si detinutii flãmânzi si murdari. Mã vãd printre ei si… tresar. Mã trezesc si îmi fac cruce: Doamne, sunt acasã, sunt liber”.
Poveste de iubire cu aripi frânte…
SUFLET Nimeni, cu atât mai putin Lucian Petrescu nu a crezut cã va mai scãpa vreodatã din lagãr. Cu toate acestea în septembrie 1958, dupã o anevoiasã socotealã a zilelor de muncã, Petrescu primeste vestea cã va fi liber. “Vã întelati dacã credeti cã primul gând al unui detinut este libertatea! Primul gând este… foamea! Mâncarea! Dar totusi, gândul libertãtii mi-a dat aripi. Am pãrãsit lagãrul pe 18 septembrie 1958, când am fost condus la poarta de peste 2000 de detinuti, care se uitau la mine ca la un câine scãpat de sub vigilenta stãpânului. M-au dus si m-au lãsat înainte de a intra la Fetesti. “Sunteti liber, domnule Petrescu, vã doresc drum bun si sã nu ne mai vizitati”. Unde mã aflu? Vei vedea! Am plecat, am zãrit o luminitã, m-am condus dupã ea, am intrat în gara la Fetesti, uitându-mã sã vãd firma gãrii. Am plecat spre Blaj, spre casa si familia mea…”, iar fostul ofiter se opreste câteva clipe din sirul amintirilor depãnate cu pumnii strânsi si privirea otelitã. Scoate din buzunar o fotografie de demult. În ea se vede chipul a doi tineri frumosi, cu fruntile lipite una de alta, ca pentru totdeauna. “Ea este Corina…”, spune el, cu glasul stins… Corina este prima sa sotie, care auzind cã a primit 45 de ani de închisoare, a divortat si s-a recãsãtorit. Reîntors acasã a descoperit cã ea avea deja si doi copii, însã nu “trãdarea” ei l-a durut, cât…rãceala. “Mã asteptam ca societatea, ea, familia mea, toti ceilalti, sã mã primeascã cu bratele deschise, însã nu a fost asa. Ea m-a tratat cu indiferentã. M-a lasat sã-mi aleg singur drumul. Atât de mult îi presase regimul comunist, încât se vedea vinovati cã sunt al lor, cã mã cunosc. Dar pe ea, pe Corina, am înteles-o. M-a durut, dar a trecut. Cine ar putea, din dragoste, sã astepte 45 de ani pe un detinut?! Mai vorbesc si acum cu ea”, spune bãtrânul, cu vocea tremurândã, strângând cu grija fotografia undeva în buzunarul de la piept.
Husul, ascunzãtoarea perfectã!
REGÃSIREA DE SINE Ca un strãin, ca un fugar, Lucian Petrescu a plecat în lume. S-a dus la o minã din judetul Prahova, unde, între ortaci, a gãsit adevãratii prieteni. “Minerii aceia mi-au fost cele mai dragi fiinte la un moment dat. Am gãsit în ei prietenia, pe care n-am gãsit-o nici chiar acasã la mine. M-am accpetat cum eram si nu m-am întrebat nimic. Am plecat de acolo dupã 2 ani, când, întâmplãtor, am întâlnit o femeie specialã, Cati, o suceveancã superbã, cu care împãrteam într-un fel aceleasi suferinte. E si astãzi cu mine. Am venit la Husi amândoi. Am vãzut Husul ca pe o ascunzãtoare. Mã gândeam cã poate aici Securitatea nu mã va cãuta. Mi-am gãsit un post de contabil. Nu-mi plãcea la început orasul, pentru cã aici oamenii parcã simpatizau URSS. Apoi era un oras vechi, cu strãzi înguste si dughene evreiesti. Pãrea un oras trist. La mine la Blaj era altfel. Comunismul era respins. Apoi, cu timpul, vã mãrturisesc cã am ajuns sã iubesc acest oras. Fiecare stradã are o parte din mine si sunt îndrãgostit de tot ce e în Husi. Nu as pleca din Husi, nici dacã m-ar alunga cineva. Cumva, pot spune cã sunt fericit”.
Rãsplatã si merite pentru fostii tortionari!
NEDREPTATE Petrescu nu întelege cum statul român democratic îi rãsplãteste cu atâta generozitate pe criminali. “Acesti tortionari cu grade mari primesc pensii enorme. Mai trãiesc din ei.. L-as aminti pe Borcea, colonelul Borcea. De la Midia, de la Capul Midia, cel care cel putin în 2006, trãia la Cluj. L-as aminti pe Ciolpan de la Sighet, care are la activul lui si în vinovãtia lui mortea intelectulitãtii românesti, a florii intelectualitãtii românesti. Ministri, generali, preoti în special. Floarea intelectualitãttii nostre a fost distrusã la Sighet. Am fost în toate coloniile canalului: Poarta Alba, Culmea, Peninsula, Capul Midia, Contanta, peste tot. Stadionul de la Constanta, de la Tãbãcarie este fãcut de noi, este stropit cu sânge, de cãtre cei 3000 de detinuti care au cioplit în plinã vara piatrã acolo. Dupã aceea, pe canal, la sãpãri, sãpam cu lopata si cu cazmaua, încãrcam vagoanele care veneau unul dupa altul, nu ni se dãdea apã de baut si a trebuit sã bem din tenderul locomotivelor apã cu sodã causticã. Dar ne-a întãrit Dumnezeu, desi ne striga însusi conducãtorul de locomotivã: “Nu beti, cã e cu sodã causticã”. Nu vã puteti imagina, canalul acesta de la Cerna Vodã, pânã la Capul Midia si de acolo pânã la Agigea este tot plin, semãnat, cu morti nevinovati”.
