A supravieţuit regimurilor cumplite îndurate în două lagăre din Rusia. A ţinut cu dinţii de viaţă hrănindu-se cu rădăcini şi iarba stepelor ruseşti. Şi-a văzut camarazii măcelăriţi şi a păcălit moartea strecurându-se, cu disperare, printre gloanţe vrăjmaşe. La 92 de ani, Costică Hanganu, din satul Cândeşti, comuna Dumbrăveni, aşteaptă din nou Crăciunul. Cu sufletul la fel de plin de amintirea acestei sfinte sărbători petrecută, cu zeci de ani în urmă, alături de prizonierii Lagărului din Zaporoje. Acolo, lîngă un brăduţ încropit din lemne, înţepenit de frig şi chinuit de foame, cu sufletul luminat doar de pâlpâirea firavă a speranţei a înţeles cât de puţin a fost să nu păşească graniţa dintre a fi, şi a nu fi…Au fost 30 de minute. Treizeci de minute care l-au salvat de cumplitul Lagăr din Siberia.
Norocul e prea puţin, şi lumea prea multă, spune înţelepciunea strămoşească. Dar nea Costică Hanganu ştie demult că face parte dintre cei pe care norocul i-a atins, salvându-l efectiv de la o moarte crâncenă. „Aşa a vrut Dumnezeu“, spune. „Să scap de Siberia. Am avut trei şanse la viaţă“. Şi nu ştii, uitându-te la el, ce anume impresionează mai mult. Expresia aceea a demnităţii cu care îşi asumă trecutul sau vorba blajină cu care aduce la lumină, iar şi iar, povestea propriei existenţe… Şi îl asculţi cu sufletul la gură… Şi parcă-ţi pare rău că nu are copii. Copiii lui care să se mândrească cu un astfel de tată. Nepoţii lui cărora să le povestească, la umbra copilăriei, mărturii despre lucruri care n-ar trebui să se mai petreacă vreodată: mi-zeria şi ororile războiului. Şi mai ales, despre cum a reuşit el să se strecoare pe lângă moarte…
A fost un copil necăjit, venit pe lume într-o familie cu zece fraţi. De sărăcie a fost dat de crescut dar dragostea de mamă, atâta câtă a fost, a dispărut din viaţa sa la 12 ani, cînd şi femeia care l-a ocrotit… a murit. Rămas singur pe lume, puştiul de atunci s-a tocmit „băiat de prăvălie“ iar la 16 ani s-a mutat la Galaţi, lucrînd chelner la un grec. După doi ani s-a decis să se întoarcă în Bacău, lângă ai lui. „Cînd am ajuns, tata mi-a arătat, pe masă, ordinul de plecare în armată“. Era în 1940 când nea Costică a devenit cătană la Regimentul 7 Grăniceri Baia Mare. După o instrucţie de trei luni a fost trimis pe frontieră, la Sighetul Marmaţiei, pichetul Capul Groşilor. „În ’41 s-a cedat Ardealul ungurilor şi ne-am retras la Braşov. Nu-mi mai amintesc exact dar parcă a fost repartizat apoi un batalion de la Braşov, la Târgu Ocna. Am ieşit la raport şi am solicitat să plec şi eu. Aşa am ajuns la Târgu Ocna şi de acolo pe front, la Kerson, în Rusia“, povesteşte nea Costică.
„Curgeau pâraie de sânge de sub şcoală“
Vitregiile frontului şi ororile războiului, pe toate le-a trăit şi le-a văzut, nea Costică, de la un capăt la altul. Şi oricât le-ar povesti, este convins că nu sunt pe lume suficiente cuvinte ca să descrie încleştarea aceea disperată, încrâncenată, pe viaţă şi pe moarte, aşa cum a fost… „La 23 august 1944, odată cu retragerea, am căzut prizonier împreună cu încă 180 de persoane. Ruşii ne-au băgat într-o şcoală. Ne păzeau santinele de jur împrejur. Asta se întâmpla în Lipova, în Basarabia. La câteva ore au apărut trei tancuri nemţeşti. Nemţii au îndreptat mitralierele să tragă în şcoală. Dar cu noi erau şi prizonieri germani, care au început să strige în limba lor. Atunci, santinelele ruseşti au aruncat cu grenade pe geam, peste noi. La prima grenadă eu şi 12 inşi am sărit afară. Ne-am dus la tancuri şi am fraternizat cu ei. La câteva minute, ruşii de pe un deal au tras un baraj de artilerie şi s-a prăbuşit şcoala. Când ne-am întors am văzut cum curgeau pâraie de sânge de sub şcoală. A fost îngrozitor“, povesteşte nea Costică, cu lacrimi în ochi.
Alături de camarazi a luat drumul patriei, cu convingerea că odată trecuţi de apa Prutului şi ajunşi în România vor fi salvaţi. Numai că pe malul râului au răsărit ruşii ca din pământ. I-au încercuit şi i-au luat iarăşi prizonieri. Cei care au sărit totuşi, împinşi de disperare, în apele Prutului, au înroşit-o cu sîngele lor. De pe ambele maluri, ruşii îi împuşcau, secerându-i, ca pe iepurii de câmp… „Ca să ne înspăimânte şi mai tare, după ce ne-au încercuit, au scos doi nemţi în faţă, i-au împuşcat şi ne-au zis dacă încercăm să fugim, vom păţi la fel. De acolo ne-au încolonat şi am mers pe jos până la Tiraspol, două zile, două nopţi. Cât noi mergeam, a venit o rusoaică ofiţer şi a ordonat să iasă afară din coloană soldaţii ruşi care erau vo-luntari în armata germană. Zicea că-i eliberează. N-a fost deloc aşa. I-au împuşcat pe loc. Coloana era imensă, nu a stat nimeni să-i numere. Am ajuns la Tiraspol. Prizonieri în lagăr“, istoriseşte Costică Hanganu.
monitorulvn.ro
