Silviu GEORGESCU
O zi de vineri, toamnã târzie, începutul anilor ’90. Este aproape ora zece si jumãtate, elevii unei clase întâi de la o veche scoalã din oras se pregãtesc sã plece acasã. Învãtãtoarea stã la catedrã, cu stiloul în mânã si cu ochii în catalog, oarecum neatentã la ce se întâmplã în clasã. Micutii au ghiozdanele pregãtite pentru plecare, au fãcut curãtenie în bãnci, asteaptã doar sunetul clopotelului pentru a-si lua fiecare hãinuta de la cuier si sã plece acasã. Fiecare discutã la banca sa, ori cu cei din jur, în soaptã, cât sã nu-si deranjeze învãtãtoarea. Deodatã se aude glasul Ioanei ca un miorlãit: “Doamna învãtãtoare, mi-au furat stiloul”. Ioana face parte din elevii buni la învãtãturã ai clasei, stã chiar în banca din fata catedrei. Obiectul cu pricina este un stilou chinezesc în formã de ursulet Panda, ceea ce îl face mai scump fatã de cele obisnuite. Fiecare ar vrea un asemenea stilou, însã mai putini si-l permit. Ioana are tot ce e nou în materie de rechizite scolare, pentru cã mama ei lucreazã la o librãrie din oras. Fãrã sã-si ridice ochii din catedrã, învãtãtoarea spune calmã: “Nu se poate sã fie furat, cãutati-l fiecare prin bãnci, poate s-a rãtãcit pe undeva din gresealã”. O clasã de aproape treizeci de elevi, începe o micã hãrmãlaie, fiecare cautã stiloul, care parcã a intrat în pãmânt. “Cãutati-l mai bine, uitati-vã prin ghiozdane, prin abecedar, prin caiete, prin penar!”, spune învãtãtoarea, ridicând usor tonul. Stupoare în clasã, stiloul se încãpãtâneazã sã aparã. Elevii se uitã la ceas, mai e un pic si se sunã, nu au chef de asa ceva, pãrintii îi vor certa pentru cã au întârziat acasã. Se supun însã poruncii, controlându-se fiecare în ghiozdan, unii fiind mai nervosi: “Scoateti stiloul, care l-ati luat, trebuie sã ajung la tarã, pierd autobuzul!”. Clopotelul sunã de iesire. Se aude triumfãtor glasul lui Bogdan: “L-am gãsit. Era la Ionut în bancã”. Toti ochii îndreptati cãtre ultima bancã de la geam unde se aflã Ionut, în spatele bãncii lui Bogdan. Pe unii nu îi mirã: “Tigan rãpãnos!”. Pe altii îi uimeste; în ciuda faptului cã este cel mai modest din clasã, Ionut este un elev cuminte, nu e chiar slab la învãtãturã, nu ar face el asa ceva. Lui Ionut îi vine tot sângele în obraji, este foarte timid, nu stie sã se apere. I se pare cã toate bãncile se prãbusesc peste el. Stie însã cã este nevinovat, asa cã îsi pune toate sperantele în învãtãtoare, abia îngãimând cãtre ea: “Nu l-am luat eu”. Râsete si amenintãri în clasã. “S-a gãsit. Haideti, luati-vã hãinutele si asezati-vã în rând sã vã dau vitamina”. În fiecare vineri, la sfârsitul orelor, învãtãtoarea le dã elevilor câte o pastilutã, cu un gust dulce acrisor, care le lasã copiilor gura apã numai când se gândesc la ea. Se încoloneazã toti, cu ghiozdanul în spate, trecând fiecare pe la învãtãtoare, deschizând gura pentru a primi pastiluta. Vine si rândul lui Ionut. Astepta momentul de o sãptãmânã. Îsi promite cã de data aceasta sã nu o mai mãrunteascã, ca data trecutã, ci sã o tinã mai mult în gurã sã se bucure cât mai mult de gustul vitaminei. Deschide gura si în loc de pastila magicã primeste o palmã puternicã peste fatã, care îl face sã vadã stele. “Sã nu mai furi niciodatã!”, îi strigã de sus învãtãtoarea. “Nu…”, rãspunde el, nãucit din cauza socului, dându-se înapoi. “Ia pastila!”, îi ordonã învãtãtoarea.
În drum spre casã, Ionut merge cu capul în jos, nu se mai gândeste la nimic, simte si acum palma primitã peste fatã. Nu întelege de ce învãtãtoarea sa cea dragã i-a fãcut asta, dar o iartã repede, înainte sã ajungã acasã. Din ziua aceea începu sã urascã scoala.
