INDOLENTÃ… Astãzi se împlinesc 543 ani de la cea mai importantã victorie a domnitorului Stefan cel Mare împotriva otomanilor – lupta de la Podul Înalt. Pentru a marca acesti ani, autoritãtile locale au pregãtit un eveniment cultural, format dintr-un colocviu stiintific, Te Deum, ceremonial militar si depunere de coroane la statuia ecvestrã a lui Stefan cel Mare din satul Bãcãoani, comuna Munteni de Jos. Toate bune si frumoase, însã nu avem cum sã nu remarcãm starea în care se aflã Ansamblul monumental “Podul Înalt”. Panoul de prezentare la intrare este vechi, decolorat, cu litere sterse si, pe alocuri, ruginit. Soclul ce tine statuia lui Stefan cel Mare a rãmas stirb, de pe fatada principalã a acestuia a cãzut o placã care, odatã cu ea, a luat si o bucãticã din marginea monumentului. Nu mai spunem de scãri, cãci si ele poartã amprenta timpului, dar si a neglijentei: o mare parte sunt crãpate. Este trist sã vezi cum un momument istoric, poate cel mai încãrcat de istorie din oras, se degradeazã pe zi ce trece. Pentru cã, dacã nu stiati, în acel loc era punctul de comandã al lui Stefan cel Mare. Nu întâmplãtor, la baza ansamblului monumental, de o parte si de alta a scãrilor, se aflã douã basoreliefuri din bronz, cu scene simbolice din activitatea domnitorului. Într-unul dintre ele este prezentatã o scenã în care voievodul primeste solia turcilor, iar în celãlalt este ilustrat Stefan în mijlocul oamenilor de rând. Sus, în fata statuii, pe fãclia ce arde neîncetat de aproape 14 ani, stã tipãrit un mesaj ce explicã importanta acestui monument: “La 500 de ani de la pãsirea în odihnã vesnicã a marelui nostru voievod Stefan, sãvârsit-am aceastã faptã de luminare a vesniciei sale, întru aducere aminte a gloriei, credintei si mãrinimiei pe care ne-a lãsat-o el astãzi. Marea flacãrã de mândrie si recunostintã ce porneste din toate inimile noastre se înaltã biruitoare deasupra întregii tãri, pentru a lumina mereu întreaga bisericã a constiintei neamului românesc, asa cum candela nestinsã de la Putna îsi bolteste flacãra într-o desãvârsitã pace pe cerul românimii. GAZ EST Vaslui – România – 4 iunie 2004”.
Pentru a întelege mai bine semnificatia acestei zile – 10 ianuarie, vã invitãm sã cititi, în rândurile urmãtoare, explicatiile profesorului Dan Ravaru. “Stefan cel Mare, alãturi de Eminescu, poate fi considerat cel mai mare român. A fãurit istorie, la curtea lui s-a scris istorie odatã cu prima cronicã româneascã, a ctitorit biserici, opere de artã, transcriere de manuscrise etc. Mai mult decât consideratiile pe care i le-au acordat istoricii, s-a impus o adevãratã aurã de sfânt prin felul în care a slujit biserica si o altã aurã legendarã pe care i-a acordat-o poporul prin creatiile sale folclorice. Nu este colt din Moldova unde sã nu se povesteascã despre o bisericã sau mãnãstire ridicatã de Stefan cel Mare sau despre un arbore secular sub care s-a odihnit domnitorul. Nu are importantã dacã avem de-a face cu un adevãr istoric sau nu, mai important este amprenta psihologicã, faptul cã poporul a simtit nevoia sã punã tot ce este frumos în legãturã cu marele voievod. Asa cum francezii îl au ca erou national si legendar, totodatã, pe Roland, germanii pe Siegfried, sârbii pe Milos Obilici etc, la fel, românii îl au ca erou pe Stefan cel Mare.În anul 1475, geniul sãu militar si vitejia moldovenilor a dus la obtinerea celei mai mari victorii a românilor din Evul Mediu. A fost o victorie indiscutabilã deoarece au îndeplinit cele trei reguli militare: decimarea dusmanului, ocuparea terenului de luptã, alungarea si urmãrirea inamicului. Este o mare deosebire fatã de alte bãtãlii, de la Rovine sau Cãlugãreni. Sã vedem, însã, ce a stat la baza acestui eveniment crucial din istoria românilor. Stefan cel Mare s-a caracterizat, între altele, printr-o îmbinare armonioasã a prudentei lucide cu actiuni îndrãznete neasteptate. Ca domnitor, mai întâi a asigurat stabilitatea tãrii din toate punctele de vedere. Armata moldoveneascã din timpul sãu era structuratã astfel: militari profesionisti, voluntari din cetele boieresti si oastea cea mare, adicã tãranii. Boierii alcãtuiau ceea ce numim acum Cavaleria grea, profesionistii sau mercenarii erau în general germani, dar si orãseni care mânuiau piesele de artilerie, iar tãrãnimea care participa la lupte forma Infanteria. Stefan cel Mare are grijã sã împrospãteze armamentul prin cumpãrãturi din Transilvania, iar când considerã cã pregãtirile militare s-au realizat în mare masurã, refuzã, în 1470, sã plãteascã tribut turcilor. Primele conflicte militare le are cu domnitorul Munteniei, Radu cel Frumos, care se dovedeste foarte apropiat de turci. O expeditie moldoveneascã se încheie cu arderea Brãilei, iar când Radu cel Frumos încearcã o replicã, este înfrânt la Soci. Dupã 1470, Stefan cel Mare se stabileste aproape permanent la Vaslui. În primul rând, Vasluiul, între 1435-1442, fusese capitalã a Moldovei alãturi de Suceava. De asemenea, de la Vaslui puteau fi urmãrite mai usor miscãrile turcilor si ale tãtarilor, iar populatia localã era obisnuitã cu incursiunile acestora. În 1473, Stefan intervine iarãsi în Tara Româneascã, punându-l domnitor pe Laiotã Basarab si, din nou, intrã în conflict cu turcii. Având o viziune largã asupra evenimentelor contemporane, Stefan cel Mare, prin intermediul unor soli venetieni, stabileste o aliantã cu Uzun Hasan, suveran din Asia Centralã, adversar permanent al turcilor. În aceste împrejurãri, turcii hotãrãsc sã pedepseascã Moldova, fapt de care Stefan era pe deplin constient. Aceasta se vede clar dintr-o scrisoare adresatã Papei Sixt al IV-lea în care îsi exprimã îngrijorãrile fatã de posibila invazie. În 1474, conflictul devine iminent. Turcii se concentreazã în jurul fostei lor capitala Adrianopol, iar moldovenii, în jurul Vasluiului. Turcii aveau trei cãi posibile de înaintare spre Moldova: pe valea Siretului spre Suceava, o cale foarte favorabilã datoritã reliefului, pe valea Prutului, la fel – usor de strãbãtut, Valea Bârladului, un drum mai dificil, dar care ducea spre Vaslui, turcii stiind cã acolo se afla domnitorul si curtea sa. Printr-o stratagemã pe care acum am putea-o numi diversiune, Stefan reuseste sã-i atragã pe valea Bârladului, care era cea mai favorabilã pentru el datoritã reliefului accidentat. Oastea era bine pregãtitã si exista si un plan de rezervã în cazul în care turcii ar fi înaintat pe Valea Siretului. Atunci, ostile de la Vaslui s-ar fi retras pe Valea Bârladului Superior si a Racovei si i-ar fi lovit pe turci din flanc. În oastea lui Stefan, o noutate o constituiau tururile destul de rudimentare fãrã afet, transportate în cãrute numite “pusti”, dupã un termen german. Armata turcã, mult mai numeroasã, întrerupe actiunile militare din restul imperiului si pãtrunde în Moldova. Sultanul avea planuri mari, credea cã îl va înfrânge foarte usor pe Stefan, apoi ostile urmau sã pãtrundã în Polonia si în Ungaria. Totul s-a oprit însã la Vaslui. În sprijinul moldovenilor, a venit, alãturi de relief, si clima, în decembrie având loc o alternanttã între geruri si dezghet, ceea ce a îngreunat marsul ostilor conduse de Soliman Pasa. Fortele turcesti se ridicau la 120 mii de ostasi la care se adãugau trupele muntene”, a spus profesorul.
“Doamne, nu te tulbura, cãci îti vom sta, astãzi, credincios alãturi si Dumnezeu stãpânul ne va ajuta”
“Sã mai amintim faptul cã turcii erau obisnuiti sã-si desfãsoare trupele, în primul rând Cavaleria, pe un spatiu cât mai larg, înaintea atacului, ceea ce Valea îngustã a Bârladului nu permitea. Din contrã, unitãtile care formau oastea Moldovei aveau o mobilitate mai mare si erau mult mai bine adaptate oricãrui fel de teren. Înainte de desfãsurarea propriu-zisã a luptelor, Stefan cel Mare organizeazã din timp o puternicã linie de rezistentã având centrul pe Dealul Paiului, un loc numit si acum Dealul Cetãtuiei. Unul dintre autorii care s-au ocupat de descrierea bãtãliei, colonelul Popovici, ne prezintã descrierea acestor lucrãri genistice: “întãriturile constau în niste santuri adânci în pãmânt, cu parapetele cãptusite cu copaci, ca bârnele de casele de munte; dinapoia acestor parapete trãgeau arcasii. În fata santurilor erau copaci tãiati cu vârfurile ascutite. Acesti copaci, la început, mascau pozitiile, care erau tãiati astfel cã abia se tineau în picioare, putând fi rãsturnati usor; serveau drept obstacol în calea invadatorului”. Un aspect dureros petrecut în fata invaziei inamice a fost pustiirea pãmântului deoarece Stefan a hotãrât ca pe drumul pe care urmau sã-l înainteze turcii, oamenii si animalele sã se ascundã, iar gospodãriile rãmase pe loc sã fie arse pentru ca în felul acesta turcii sã nu aibã nicio posibilitate de aprovizionare. Dupã majoritatea izvoarelor, turcii erau, dupã cum am mai spus, 120 mii, la care se adãugau 17 mii de munteni si 20 mii de bulgari, care nu participau la luptã, dar fãceau lucrãri legate de transporturi si de starea drumurilor. Ostile lui Stefan cel Mare cuprindeau 40 mii de moldoveni, adicã 12 mii în Oastea micã, formatã din boieri si mercenari, iar pânã la 40 mii, tãrani si târgoveti. La acestea, se adãugau, 5000 de secui, 1800 unguri si, probabil, nu se stie sigur, 200 de polonezi. Pe 10 ianuarie, era o ceatã foarte deasã, vremea fiind foarte caldã, ceea ce a împiedicat foarte mult vizibilitatea. Turcii nu erau vizibili, dar zgomotele pe care le fãceau sugerau în mod convingãtor existenta unui numãr imens de inamici. Un document al vremii ne prezintã un moment aparte, faptul cã Stefan ar fi avut, ceea ce numim în termeni moderni, un atac de panicã. Boierii din jur au îngenuncheat si unul dintre ei i-a zis: “Doamne, nu te tulbura, cãci îti vom sta astãzi credincios alãturi si Dumnezeu stãpânul ne va ajuta”. Aceastã stare unicã a lui Stefan îl face mai uman în sufletele noastre, asa cum devine uman si Iisus Hristos, când într-un moment asemãnãtor rosteste: “Eli, Eli, Lama Sabactani?” (n.r. în traducere – “Doamne, Dumnezeule, pentru ce M-ai pãrãsit)”, explicã Dan Ravaru.
“Dacã au atâtia bani, ce au cãutat în tara mea?”
“Mai întâi intrã în luptã secuii, care sunt coplesiti de numãrul dusmanilor, dar intervin în luptã moldovenii dupã ce artileristii realizeazã ceea ce am putea denumi acum pregãtire de artilerie. Stefan însusi intrã în luptã, având în jur pe boieri si pe slujitorii acestora. Luptele cele mai înversunate se desfãsoarã pe un pod între douã dealuri, un “pod înalt” de unde mai târziu au apãrut concluziile cu podul de la Cãntãlãresti. Cronicarii turci se plâng de moldoveni, numindu-i “ghiaurii cei rãi”, care s-au pus în miscare ca un uragan sau ca un vânt puternic aducãtor de nenorociri, asa cã turcii au pãrãsit lupta, s-au împrãstiat, n-au reusit sã reziste atacului nostru, refuzând sã mai lupte. Tot în timpul desfãsurãrii bãtãliei a avut loc si o diversiune moldoveneascã, câtiva buciumasi atrãgându-i pe turci spre o zonã mlãstinoasã. Stefan a luat mii si mii de prizonieri, multi dintre ei fiind din familii foarte bogate. De aceea, au fost unii care i-au propus lui Stefan sã-i elibereze în schimbul unor imense sume de bani. Stefan a dat însã un rãspuns memorabil: “Dacã au atâtia bani, ce au cãutat în tara mea?”. Desigur, bãtãlia a fost descrisã amãnuntit în mai multe rânduri de cronicarii români si strãini, dar în esentã lucrurile s-au desfãsurat asa cum am încercat foarte pe scurt sã prezentãm mai sus. Turcii înfrânti s-au retras pe mai multe cãi, cei mai multi înspre Lipovãt, au fost însã înfrânti de Cavaleria moldoveneasca pânã la trecere Dunãrii. Victoria lui Stefan a avut un mare rãsunet, i-a impresionat pe suveranii europeni, în primul rând pe cel mai mãret dintre ei – Papa Sixt al IV-lea. Din nefericire, regele Ungariei, Matei Corvin, a încercat sã-si atribuie lui victoria, considerându-l pe Stefan un supus al sãu. Nu a reusit. Stefan era cunoscut tuturor suveranilor europeni. Prestigiul Moldovei, în acel moment, a devenit cu totul extraordinar, micul stat românesc avea un prestigiu demn de invidia noastrã. Amintirea bãtãliei s-a perpetuat atât în scrierile istorice, cât si în cele literare, de asemenea, în folclor. Au fost discutii si mai sunt încã în ceea ce priveste locul în care s-a desfãsurat. Totul pleacã de la confuzia pe care am mai amintit-o, existenta a douã “poduri înalte”: podul de la Cãntãlãresti, unde mai cred unii cã s-a desfãsurst bãtãlia, a existat însã abia în secolul al XVII-lea, fiind construit de Gavrilã Koci, fratele lui Vasile Lupu. Numele de Cãntãlãresti vine de la boierul Cantâr, nu are nicio legãturã cu “Cancelaria lui Stefan”. Este bine, însã, cã legendele circulã, deci si amintirea lui Stefan. Sã pãstrãm amintirea lui Stefan cel Mare si Sfânt mai ales acum, când istorici de genul lui Lucian Boia, încearcã sã-i micsoreze gloria, la fel cum altii îl atacã pe Eminescu. Stefan si Eminescu rãmân cele mai importante repere ale existentei în timp a românilor”, a mai adãugat Dan Ravaru.
“Stefan ar fi fost ajutat în lupte de Sfântul Procopie si de alti sfinti ai Bisericii Ortodoxe”
CREDINTÃ…”Stefan cel Mare este numit acum si cel Sfânt. Initiativa Bisericii Ortodoxe nu a fost o noutate fiindcã încã din timpul vietii sale a primit o aurã sfântã. Cronicarul Grigore Ureche, la fel ca si ceilalti cronicari, se opreste asupra considerãrii sale de Sfânt, spunând cã faptele sale bune sunt întru totul impresionante, depãsind pozitia umanã. Mãrturiile sale materiale, nenumãrate biserici si mãnãstiri, îl pun în prim-plan al ctitorilor români. Am spus nenumãrate deoarece alãturi de constructiile pe care le cunoastem, documentele si traditiile vorbesc de multe alte lãcase de cult, care s-au risipit din punct de vedere material, au rãmas în spiritul locuitorilor sau au stat la baza unor noi constructii din acelasI loc, cum a fost cazul, de exemplu, al Mãnãstirii Floresti. Acolo, arheologii au descoperit urmele unei alte constructii lângã cea actualã, care confirmã traditiile legendare legate de Stefan. Sã mai amintim, tot din scrierile cronicarilor, cã Stefan ar fi fost ajutat în lupte de Sfântul Procopie si de alti sfinti ai Bisericii Ortodoxe, care s-ar fi arãtat ostenilor sãi si le-ar fi sporit vitejia. Sã nu uitãm de biserica din Vaslui, ctitoritã în anul 1495, dupã majoritatea cercetãrilor. Hramul sãu “Tãierea Capului Sfântului Ioan Botezãtorul” a stârnit, în timp, diverse comentarii. Se stie cã dupã 1470, Stefan cel Mare a tãiat la Vaslui capul a trei boieri bãnuiti cã în urmã cu câtiva ani l-ar fi trãdat în bãtãlia de la Baia. Se pare cã trãdarea lor a fost întru totul doveditã, de aceea ar fi ales acest hram ca o formã de ispãsire a unei eventuale erori. Din acest motiv cronicarii subliniazã cã poate fi considerat Sfânt, nu atât pentru faptele sale omenesti, cât în primul rând pentru apropierea de cele sfinte”, a conchis profesorul Dan Ravaru.
