„Municipalul” devenea neîncãpãtor la derby-urile locale si regionale
Pasiunea vasluienilor pentru fotbal era mare si în acele vremuri, chiar dacã performantele echipelor locale nu erau totdeauna dintre cele mai notabile. Stadionul „Municipal” avea doar Tribuna I si Peluza Nord, la meciuri putând asista în jur de 7000 de spectatori. Media de suporteri la un joc obisnuit era de 2500-3000 spectatori, dar la derby-uri, arena devenea neîncãpãtoare.
Stadionul acelor ani era destul de mare. Si mã refer la tribune care puteau gãzdui cam 7000 de spectatori. Nu existau peluzele (au apãrut ceva mai tarziu) si nici tribuna a II-a. În locul acesteia tronau cativa plopi falnici care scartâiau de te luau fiorii când bãtea vântul. Pe treptele de beton erau bãnci de lemn care erau renovate în fiecare an. În partea stângã era o tabelã micã, verde si tuguiatã care mai tarziu avea sã fie mutatã pe terenul de zgurã (actualul teren de antrenament al FC Vaslui), iar mai apoi pe terenul 2, cel din apropierea actualului bazar. Avea sã fie înlocuitã cu una mai mare si pãtrãtoasã în partea dreaptã, iar prin ’87 sau ’88 a aparut o tabelã electronicã care a fost montata pe locul celei existente astãzi si pe care se putea scrie „GOOL !”
Meciurile erau anuntate de 2-3 panouri mari aruncate prin oras (unul la stadion, unul lângã Hotel Racova) de vreo 2-3 metri din pânzã, pictate frumos cu numele echipelor, locul si ora la care va avea loc meciul. Media de audientã la un meci obisnuit era de 2500-3000 spectatori. Biletele costau 10-15 lei, se vindeau pe stradã, iar la derby-uri stadionul se umplea la capacitate maximã. Copiii aveau acces gratuit, dar dacã erau mai mari (peste 14 ani) intrau „doi la bilet”. Deseori fanfara domnului Talmaciu era prezentã la stadion încurajând echipa. Galeriile erau formate din oameni în toatã firea, cel mai probabil pusi de la fabricã. Cei mai cunoscuti erau nea Boca si Titi Gentimir. Pe lângã ei ne aciuam si noi, copiii. Ambele echipe din Vaslui puneau la dispozitie în fiecare duminicã autobuze pentru transportul galeriilor la meciurile din deplasare.
Primul cântec al vreunei galerii pe care l-am auzit a fost cel de la Vaslui. Pe acordurile „Marsului Triumfal” al operei Aida de G.Verdi mã înfiorau versurile: „Hai, hai, hai Viitorule / Luptã nu te-opri!/ Si vei birui/ Si vei avea, si vei avea VICTORIA!” sau „Sã strigãm pentru echipa noastrã/ Sã strigãm haide, hei-alei/ Sã strigãm hei-alei,, sã strigam hei-alei/ Haide, hai, Viitorule!” Si victoriile nu au fost deloc putine… (CTin Ciortan)
