Senatoarea Gabriela Cretu, ultima cuvântare în Parlament. Finalul e demential: ne amenintã cu revolutia, de ciudã cã a rãmas fãrã sinecurã

PE URMELE LUI DON QUIJOTE

ADIO…Dupã arestarea fostului sot, nimeni altul decât baronul spãgar al judetului, Gabriela Cretu a fost trasã pe linie moartã de cãtre conducerea PSD. N-a mai prins niciun loc pe listele parlamentare, astfel încât cariera sa politicã s-a terminat brusc. Sunt multi care gândesc „cliseic” si cred cã viata politicã a Gabrielei Cretu a fost strâns legatã de cea a lui Dumitru Buzatu. În fapt, Gabriela Cretu a fost, în organizatia judeteanã, singura social-democratã într-o gascã de profitori si hoti. Dacã nu credeti, cititi declaratia ce va fi spusã de aceasta, astãzi, în Parlamentul României. Fiind ultima din cariera sa, Gabriela Cretu a ales sã o posteze pe facebook, înainte sã o dea citire. Sigur, multi colegi parlamentari nu o vor asculta, dar noi credem cã meritã sã fie cititã pentru cã, într-un fel mai mult sau mai putin personal, aici se regãseste viata politicã a judetului din ultimii 20 de ani: ipocrizie, manglealã si amenintãri. Nu ratati finalul declaratiei în care aceasta ne transmite o ultimã amenintare cã nu am fost, noi vasluienii, ascultãtori si ne-am dezis de conducãtorult mult iubit al judetului, care anul trecut îsi umplea portbagajul cu bani de la Farmazon, simbolul comunistului antreprenor dupã modelul chinezesc

„Stimati colegi si dragi prieteni, în 17 decembrie 2004, exact acum 20 de ani, am depus pentru prima datã jurãmântul fatã de tarã si popor, ca membrã a Parlamentului! Aveam energia si determinarea de a schimba lumea! Lumea s-a schimbat cum a vrut ea, nu cum am vrut eu, dar stiu cã am pus adesea piciorul pe frânã, cand deciziile se anuntau un esec. Cu certitudine, am pus întotdeauna umãrul – a se citi mintea, curajul, energía, timpul – la succes! Vã multumesc tuturor celor cu care am colaborat de-a lungul anilor! Pentru cã m-ati stimulat, m-ati provocat, m-ati implicat în initiativele voastre sau ati participat la ale mele. Am învãtat de la voi ce sã fac dar si ce sã nu fac. Multumesc mai ales tuturor cetãtenilor care mi-au dat votul sau suportul lor în cunostintã de cauzã. În cinci rânduri de alegeri”, si-a început aceasta discursul.

„Am mers deseori contra curentului dominant”

„Este greu sã îti atingi obiectivele într-o tarã cu interese de stânga dar politicã de dreapta. Din acest motiv, am mers deseori contra curentului dominant. Cu consecventã si ceva încãpãtînare. Am evoluat, am crescut politic, m-am adaptat noilor provocãri, am stabilit retele de sprijin – nu pentru mine, pentru tarã – dar nu m-am schimbat! Cred cu tãrie cã politica cere caracter puternic, nu oportunism, politica cere îndrãznealã, nu supunere, cere cunoastere si inovatie, nu improvizatie. Compromisurile si concesiile sunt în esenta politicii dar, sã nu uitãm niciodatã, existã compromisuri care contruiesc si compromisuri care compromit! E prea târziu sã fac compromisul tãcerii astãzi, asa cã voi repeta cu voce tare câteva adevãruri inconfortabile pe care le-am mai spus de nenumãrate ori”, a mai spus aceasta.

Adevãruri inconfortabile. Primul: „Nu existã rãzboaie bune”

„Nu existã rãzboaie bune, nici mãcar cele cîstigate. Rãzboaiele ucid, distrug, risipesc resurse. Conditia sine qua non a vietii, dezvoltãrii si democratiei este pacea. Pacea nu existã de la sine, nu înseamnã absenta rãzboiului si traiul cu frica lui. Ea trebuie contruitã prin eforturi de diplomatie, dialog politic si cooperare. Canalele de comunicare trebuie sã existe cu prietenii, cu adversarii si cu cei pe care îi ignorãm, prin necunoastere sau atitudini de falsã superioritate. Dialogãm dar avem în minte un adevãr – oamenii au prieteni si dusmani, statele au doar interese. Multe interese sunt însã comune. Secolul 21 va fi al cooperãrii sau nu va fi deloc. Și a început foarte prost!

Al doilea adevãr: definitia în termeni filozofici a Uniunii Europene

„Uniunea Europeanã nu existã ca un dat. Noi nu îi suntem supusi, cum afirmã criticii, nici parteneri, cum spun cei care o sustin neconditionat. Uniunea Europeanã este un santier continuu în care suntem zidari – unii chiar ingineri proiectanti – si beneficiari. Am ales, ca tarã, sã nu luãm în serios acest fapt. Riscul este sã vedem cum un proiect în care am intrat cu sperantã si încredere sã se dãrâme; sau – mai rãu, poate – sã supravietuiascã ca un OMG (organism modificat genetic) în care nu mai suntem decidenti. Existã riscul sã devenim executanti în marele palat al natiunilor europene, unii care primesc o cãmãrutã în pod sau sub scarã si însãrcinarea de a face lucrurile murdare. si nici mãcar nu e vina Uniunii Europene, a celorlalti membri sau a institutiilor ei pentru asta! În politicã – iar UE este o constructie politicã – totul se negociazã. Cu multã cunoastere a mecanismelor de functionare, cu aliante puternice si mult curaj. Dar pentru asta, trebuie sã îti cunosti interesele.

Al treilea adevãr: ce înseamnã interesul national si diferenta dintre politicieni si politruci

„Interesele nationale nu sunt nici ele un dat. Ele trebuie definite, ele trebuie adaptate realitãtilor în schimbare, ele trebuie ierarhizate, sã stii la ce poti renunta si la ce nu poti renunta vreodatã. Mai mult, ele necesitã gândire pe termen lung si cu viziune largã. Ceea ce pare o renuntare astãzi, poate fi conditia unui mare succes, mâine. Pentru asta e nevoie de politicieni, nu politruci sau administratori ai stãrii de fapt, fie ei si buni. Nu trãim, din pãcate pentru noi, în cea mai bunã dintre lumile posibile”.

Al patrulea adevãr: cum trebuie sã ne pozitionãm corect pentru Al Treilea Rãzboi Mondial

„Aliantele sunt necesare dar ele se pot schimba. România le-a schimbat chiar si pe cele militare. A fãcut-o în Primul Rãzboi Mondial, când nu a intrat în rãzboi, declarându-se neutrã, desi era membrã a unei aliante; a intrat apoi de cealaltã parte, pentru a-si atinge obiectivele nationale. A repetat miscarea în al doilea Rãzboi Mondial. Nu afirm cã ar fi recomandat; spun cã e posibil. Vecinãtãtile, însã, nu se pot schimba. Putem intra, fi activi sau iesi dintr-o aliantã de state, dar nu putem muta tara în altã tarã. Din acest motiv, relatiile cu vecinii sunt esentiale si trebuie dezvoltate. Nu doar cu ei!

Ultimul adevãr sau, mai degrabã, îndemnul unui politician fãtarnic, care acuzã dublul standard, dar îl practicã

„Dublul standard, aplicat în interior si afarã, trebuie mereu denuntat. Pentru o tarã micã, precum România, respectarea principiilor si dreptului international este vitalã, cãci nu putem pune dreptul fortei în locul fortei dreptului, precum altii. A accepta cã ceea ce pare a ne servi astãzi e bun iar ceea ce nu ne place e rãu, ignorând principiile, creste riscul esecului, ca tarã. A nu vedea cã acceptarea dublului standard impus de altii, mai puternici, nici mãcar astãzi nu ne serveste, e garantie a esecului”.

„În loc sã ne dorim sã realizãm un viitor mai bun decât trecutul, ne-am strãduit sã reînviem un trecut iluzoriu”

GABRIELA REVOLUTIONARA (SIC!)…”Am considerat cã Revolutia din 1989, la care am fost parte, trebuie sã înlocuie un regim autoritar si închis, cu unul democratic si deschis, nu socialismul incipient, cu capitalismul sãlbatic sau pe comunisti, cu legionarii. Din pãcate, unii dintre noi, în loc sã ne dorim si realizãm un viitor mai bun decât trecutul, ne-am strãduit sã reînviem un trecut iluzoriu, interbelicul glorios, care nu a existat vreodatã! Interbelicul a existat! Gloria i-a lipsit. Personal, am încercat sã mã comport conform valorilor în care cred – ca un om de stânga, într-o tarã cu valori de dreapta, ca o democratã, într-o tarã unde multi viseazã cã o dictaturã ne poate scoate din impas. Se însealã! Dictatura, care îsi aratã deja coltii, nu va fi una a proletariatului, sã scoatã lumea din analfabetism, sã dea o camerã de dormit si un loc de muncã la fiecare; chiar si celor care nu-si doresc unul. Trãim deja în dictatura complexului financiaro-mediatico-academic. El ne exploateazã, ne tine gura închisã si capul plecat, prin credite, ne dã afarã din case sau ne ia afacerea, când nu le plãtim la timp. În plus, ne face sã credem cã suntem si vinovati pentru asta, spunându-ne cã nu muncim destul sau cã nu avem destul spirit întreprinzãtor. Tranzitia de dupã 1989 a generat cîstigãtori si perdanti. Cãstigãtorii sunt mai putini dar vocali, sustinuti de capitalul global si ideile dominante. Perdantii sunt multi, tãcuti si dezbinati, împrãstiati prin lume si neorganizati sau dezorganizati. Orice incercare de organizare e criminalizatã de capital si subminatã de sindicatele complice. Din pãcate, si partidele au esuat în mare mãsurã, în rolul lor. Organizatiile politice si sociale care au datoria de a-i transforma pe oameni în cetãteni, constienti si implicati, care sã actioneze împreunã, au ajuns mici, cu obiective si mai mici. Faptul cã România a pierdut cel mai mare procent din populatie in timp de pace spune tot. Aceste realitãti trebuie constientizate, erorile din politicile publice trecute trebuie asumate. Altfel, cei care vor depune jurãmântul zilele urmãtoare vor repeta greseala esentialã – sã caute solutii bune la probleme inexistente sau prost definite si sã ignorare probleme reale. Îmi asum partea mea de vinã, pentru cã am fost implicatã în decizii, chiar si când m-am opus. Din fericire, s-au dat si multe rãspunsuri asteptate la problemele adevãrate ale societãtii. De tot ce am construit în ultimii 35 de ani trebuie avut grijã! Dar un nou contract social este obligatoriu!

Gabriela Cretu ne amenintã cu revolutia. Stiti de ce? Cã nu a mai iesit senatoare

FINALUL UNEI DECLARATII INCENDIARE…”Nu-mi cer iertare comisiilor în care am fost membrã, numeroase, grupului politic, unul singur, si plenului! În ele am formulat de multe ori toate aceste lucruri si multe altele, chiar dacã fãrã un efect semnificativ întotdeauna. Am considerat însã cã oamenii se îndepãrteazã de politicã si de institutiile ei democratice atunci când întâlnesc prea multi politicieni care vorbesc fãrã sã creadã ce spun, vorbesc fãrã sã stie ce spun, spun lucruri pe care nu le fac si fac lucruri pe care nu le spun. Mi-am asumat riscul – sunt constientã cã a fost un risc – de a nu mã numãra printre acestia. Probabil, jumãtate din aceastã salã, ar zice cã sunt o idealistã irecuperabilã, pentru cã democratia liberalã este deja moartã. Cealaltã jumãtate ar zice cã eram nebunã sã spun lucruri care, chiar fiind perfect adevãrate, trebuiau tãcute, în lumea în care trãim, dacã vrem sã ne fie bine. Vã garantez cã nu regret sã fi fost un Don Quijote în luptã cu morile de vânt! Regret doar cã am rãmas singurã pe baricadã! În momentul în care am depus jurãmântul, responsabilitatea s-a schimbat – nu m-am mai simtit responsabilã pentru mine si cariera mea, ci pentru cetãtenii acestei tãri si pentru tarã. Ceea ce s-a ucis în anii pragmatici si neoliberali de dupã ’89 sunt sperantele si visul, ca si credinta cã cei mai multi politicieni gândesc la fel ca mine, cã o lume mai bunã e posibilã. Acea sperantã si acel vis trebuie reînviate! Vã doresc succes tuturor în aceastã dificilã întreprindere!” Iatã cum sunã declaratia de astãzi a senatoarei Gabriela Cretu, care pe ultima sutã, ca si Iohannis descoperã cã este piesa unica din angrenajul democratiei din România. A tinut sã ne scrie si un Post Scriptum pentru a întãri aceastã idee: „Este ultima declaratie de la tribunã, din acest mandat. Cum nu am mai candidat la alegerile din 1 Decembrie, e ultima din viata de parlamentar. Dacã nu vine revolutia!”