INTERVIU… Mai mult ca sigur ati vãzut, zilele trecute, în fata fostei Case a Armatei, un bãrbat trecut bine de prima tinerete, cu pãrul alb, vânjos, ce slefuia de zor o bucatã de piatrã. Lucra în reprize, fãrã mascã, cãci praful îi cuprindea întregul chip. Se oprea, îsi stergea ochelarii si vorbea cu trecãtorii. “E granit?”, îl întreabã la un moment dat un vasluian. “Nu, nu, nu e granit, ci andezit. Uite, dacã dau cu putinã salivã, se înverzeste”, rãspunde acesta. Nimeni, însã, nu întreba la ce lucreazã, ce va fi acolo sau cine este el, mai ales cã se vedea de la distantã cã nu e vreun zidar angajat sã prelucreze bucata de piatrã. Rezultatul muncii sale îl vedeti, de sâmbãtã, ori de câte ori veti trece pe lângã fosta Casã a Armatei si viitorul Centrul Cultural Judetean Vaslui. Este vorba despre bustul marelui cãrturar Dimitrie Cantemir, dezvelit de creatorul sãu, Vlad Ciobanu, si vicepresedintele Consiliului Judetean, Vasile Mariciuc, în ziua de 26 octombrie, când s-au împlinit 346 de ani de la nasterea sa. Turnat în bronz si asezat pe un soclu din andezit, donat de un om de afaceri pe nume Ion Sot, bustul surprinde foarte bine personalitatea celui ce a fost domn al Moldovei, dar si enciclopedist, entograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog si compozitor. În ceea ce-l priveste pe sculptorul Vlad Ciobanu, vã mai spunem doar cã atunci când am auzit cã e de-al locului, pentru cã s-a nãscut si a copilãrit în Pungesti, am lãsat capul în pãmânt, cãci credeam cã de-a lungul timpului i-am prezentat în paginile ziarului pe toti artistii mari ai Vasluiului. În încercarea de a ne revansa, vã invitãm, în rândurile urmãtoare, sã-l cunoasteti pe unul dintre cei mai valorosi sculptori contemporani, distins cu Premiul „Constantin Brâncusi” pentru sculpturã, Medalia de Aur „Dantesca” de la Ravenna si Premiul Uniunii Artistilor Plastici pentru sculpturã.
Reporter: Domnule Vlad Ciobanu, cum l-ati vãzut sau cum îl vedeti dumneavoastrã pe Cantemir?
Vlad Ciobanu: Dimitrie Cantemir a fost un principe luminat, care a încercat sã aducã tot ceea ce era mai luminos în epocã la noi în tarã, atât cât se putea în contextul respectiv. Eu am vãzut în el cãrturarul si omul cu viziune, pentru cã a avut o viziune largã, cu o putere de a penetra structura viitorului ce avea sã vinã, însumând o atitudine bãrbãteascã si fatã de sine în evolutia lui intelecturalã, si fatã de ceea ce era în jurul sãu. Cu riscurile vietii si-a asumat atitudinea si a mers pânã la capãt. Sunt fericit cã acest bust este emblema unui gest cultural care urmeazã sã se întâmple. Mã refer la Centrul Judetean Cultural Vaslui. Si sunt cu atât mai fericit cu cât sunt <fiul risipitor> care s-a întors acasã cu ceea ce a învãtat si el prin lume. Aceastã lucrare este mãrturia a ceea ce am reusit sã adun din locurile în care am umblat si sã redau zonei în care am crescut, adicã Vasluiului, pentru cã eu sunt de loc din comuna Pungesti.
Rep: Cum a început colaborarea cu autoritãtile locale pentru acest bust?
V. B.: Lucrurile au început printr-un bust al lui Eminescu pentru Orhei, în cadrul unui program în cadrul cãruia s-au oferit în dar niste repere culturale pentru cei din Basarabia. Eu am modelat bustul, a fost turnat în bronz la Arad si domnul Ion Sot de la Mãgura Ilvei a donat soclul, adicã bucata de andezit. Ca o prelungire, mi s-a propus sã fac un bust al lui Cantemir pentru orasul Cantemir (n.r. din Republica Moldovei), numai cã eu m-am apucat de el si dupã aceea am primit locul de amplasare, adicã în fata unei clãdiri administrative foarte mari. Pe lângã ea, bustul devenea insignifiant, era ca o muscã în lapte si atunci am decis sã renunt la dreptul de autor, banii ce mi se cuveneau au intrat în costul procesului de turnare în bronz si asa a apãrut un bust monumental. Între timp, am aflat de la domnul Dumitru Buzatu cã existã intentia de a se înfiinta acest centru cultural, care sã poarte numele lui Dimitire Cantemir, si am oferit posibilitatea de a se mai turna un exemplar.
Rep.: Cât timp ati lucrat la acest bust?
Am lucrat vreo patru sau cinci luni, în conditiile în care un bust obisnuit se face cam într-o lunã jumãtate-douã. L-am lucrat afarã, în lumina naturalã si am tinut cont, nu atât de anatomie, cât de felul în care se face vizibil în lumina naturalã.
Rep.: Când si unde s-a produs apropierea de artã? La Pungesti?
Da, dacã mergeti la Pungesti si îi întrebati pe cei care au copilãrit cu mine, vã vor spune cã eu am desenat tot timpul tot ceea ce vedeam, peretii, copertile cãrtilor, caietele, foile libere din cãrti, tot… Ca sã zic asa, m-am trezit desenând. Fac o micã parantezã: perioada asprã de atunci (n.r. comunismul) si arestul politic al bunicului meu, care a decedat apoi la Galati, i-a determinat pe pãrintii mei sã ia decizia de a ne muta într-un oras nou – Onesti, cu gândul cã noi, bãietii lor, vom face mai usor scoala, pentru cã în acea perioadã cei ce aveau rude incriminate nu puteau face decât scoala elementarã, apoi traseul le era blocat. Dupã ce am terminat liceul, am vrut sã mã fac istoric, pentru cã eram pasionat de istorie, însã pentru cã bunicul meu fusese detinut politic, mi s-a respins dosarul de intrare la Facultatea de Istorie. În acea perioadã filosofia, dreptul si istoria erau considerate ideologice si, prin urmare, trebuia sã trec printr-un baraj al dosarului, pe care eu l-am picat. Evident cã asta a însemnat un moment de crizã, însã mi-am amintit de pasiunea mea si am dat la Academia de Belle-Arte (n.r. astãzi Universitatea Nationalã de Arte Bucuresti). Prima datã am dat în ’67, dar nu am intrat atunci, ci în ’70, am întrerupt o perioadã, m-am întors în ’73, m-a întrerupt Securitatea, apoi am intrat în ’77 si am terminat în ’81. N-as putea sã spun care pasiune era mai mare, istoria sau desenul, cred cã amândouã, pentru cã din punctul meu de vedere nu pot fi separate.
Rep.: Si cum ati ajuns în Bucuresti, acolo unde locuiti si astãzi?
În 1981, când am terminat, am fost repartizat la Iasi, dar Ceausescu începuse sã construiascã Casa Poporului si se ajunsese la finisaje, stucaturã, pietrãrie, marmurã… Si nu avea cu cine s-o facã decât cu noi. Ne-a adunat pe toti, mã refer la artistii tineri, ni s-a spus cã dacã nu lucrãm pe bani, ne concentreazã, ne bãga în armatã, si am fi lucrat vrând-nevrând. Asa am ajuns în Bucuresti, oricum as fi vrut sã rãmân în Bucuresti, pentru cã acolo este valul…
Rep.: Mai aveti rude la Pungesti? Ce sentimente vã încearcã când reveniti pe meleagurile acestea?
La Pungesti nu am mai fost de vreo 13 ani din cauzã cã acum 11 ani a murit mama si nu am mai avut inimã sã merg. Mai am o casã, niste pãmânt, mai am o mãtusã prin aliantã, are vreo 90 si ceva de ani. Vreau sã mai vin o datã, prin noiembrie, sã merg la Pungesti, pentru cã am, totusi, datorii fatã de locul acela, si fatã de mostenirea strictã pe care o am, dar si fatã de acel loc, pentru cã acolo mi s-a deschis lumea. Mi-e drag acest judet, mã simt legat de el, mi-e dor de Pungesti, cunosc fiecare potecã de acolo, stiu fiecare casã unde era si cine locuia, desi unele lucruri cred cã s-au schimbat… Desi am citit niste statistici care spun cã Vasluiul este cel mai sãrac judet din tarã si din Europa, mie îmi place foarte mult felul în care e gospodãrit orasul. Meritele sunt atât mai mari cu cât resursele sunt mai mici prin comparatie, sã zicem, cu Constanta, cu judete care chiar au bani. Vasluiul este un judet extraordinar din acest punct de vedere. Sunt mândru cã sunt vasluian si spun tuturor sã vinã sã-l viziteze. Acum, dupã ce am aflat ce o sã fie în acest Centru Cultural “Dimitrie Cantemir”, mi se pare cã e un oras si mai extraordinar. Eu stiu orase cu dare de mânã care sunt departe de a reusi asemenea lucru.
Rep.: În ultimii ani, Vasluiul a tot fost blamat, ba chiar au apãrut si tot felul de glume…
Stiu, stiu, ba chiar as putea sã-ti zic unele glume pe care nu le stii, dar cauzele acestei blamãri sunt complexe si ar fi mult de vorbit pe seama acestui subiect. Au fost distruse institutiile care formeazã omul, ele însemnând familia, biserica, scoala… Uitati-vã numai la ce atacuri se exercitã asupra acestor institutii. Scoala, nu în micã mãsurã are acei profesori absolventi ai anilor ’90, ai unor facultãti de apartament. Eu am vãzut si am citit materiale, teze si referate ale unor profesori care erau în examene de grad, iar greselile de exprimare si de ortografie erau comparabile cu ale elevilor. Dacã ceaunul nu e în regulã, nici mãmãliga nu o sã iasã cum trebuie. Nu se mai acordã importantã istoriei în scoalã, s-a intervenit în manualul de istorie, iar Matei Basarab a fost înlocuit cu Andreea Esca. Este o amputare a rãdãcinilor, iar la asta a contribuit si presa prin modelele pe care le oferã. Dincolo de manuale, de cãrti, eu am evoluat având niste modele în fatã, niste profesori exceptionali la Pungesti, doamna si domnul Scutaru, de limba românã, respectiv istorie, domnisoara Iancu, de matematicã, nu eram grozav la matematicã, dar mã miscam întotdeauna în alti parametri, îmi plãcea sã citesc… Profesorii acestia ne erau modele, or acum nu pot fi modele pentru cã sunt vulnerabilizati. Eu, când treceam pe lângã profesori sau pe lângã preot, treceam ca Maia Plisetkaia (n.r. cea mai bunã balerinã rusã), pe vârful picioarelor, si vã asigur cã eram un copil extrem de nelinistit, as spune chiar obraznic. Astãzi, însã, nu se mai întâmplã asta, nu mai existã acel respect, pentru cã familia nu-l mai întretine, pentru cã profesorii multã vreme au fost vulnerabilizati din punct de vedere financiar si pentru cã televiziunile oferã modele de tip Becali…
“Am vrut sã aduc o bucãticã din noi si aici, la Vaslui, mai ales cã mã simt atasat de acest oras“
GENEROZITATE… Donatorul soclului pe care este asezat bustul marelui cãrturar Dimitrie Cantemir este Ion Sot, administratorul unei societãti comerciale care extrage si prelucreazã andezitul: “Avem sediul în Mãgura Ilvei, o localitate din tinutul Nãsãudului, si exploatãm acest zãcãmânt – andezit – încã din 1986. De asemenea, îl si prelucrãm prin tãiere mecanicã si cioplire. Suntem mândri cã andezitul nostru este recunoscut atât în tarã, cât si peste hotare, avem foarte multe lucrãri în Germania, Elvetia, Ungaria, dar si în Sibiu, Cluj, Timisoara, Arad, Târgu Mures. Mã bucur cã am reusit sã aduc o bucãticã din noi si la Vaslui, mai ales cã mã simt atasat de acest oras. Când eram mai tânãr, veneam des aici. Am dat piatrã la Cãile Ferate, Drumurile Judetene, Oficiul Funciar… Dragostea pentru oamenii de aici m-a fãcut sã fac o donatie vasluienilor”, a declarat Ion Sot, un om generos care de-a lungul timpului a donat mai multe socluri pe care sunt asezate busturile mai multor personalitãti românesti.
