Deşi a trecut o lună de când, teoretic, ar fi trebuit să se închidă şi să se transforme în cămin pentru bătrâni, Spitalul de Boli Cronice din Iveşti încă există. Nu se poate spune că trăieşte, dar nici că a murit.
Pur şi simplu, la Spitalul de la Iveşti timpul parcă s-a oprit în loc, iar toţi actorii – acei câţiva care au mai rămas – joacă acelaşi şi acelaşi rol, zi de zi, ceas de ceas, precum nişte rotiţe tocite în marea maşinărie stricată denumită pompos reformă sanitară.
Ceea ce însă pe hârtie, în documente şi hotărâri de Guvern reprezintă nişte simple cifre – numărul de paturi desfiinţate, de bolnavi sau de cadre sanitare etc. – la Iveşti fiecare astfel de cifră respiră, nu mai doarme noaptea de grijă şi plânge înăbuşit, cu frică, parcă, să nu deranjeze.
Pavilionul locatarilor-pacienţi
Este o linişte apăsătoare, de casă bătrânească, deşi gresia, faianţa şi termopanele vorbesc despre alte vremuri, moderne. Saloanele sunt închise, cu excepţia a două din ele, în care locuiesc cei 9 pacienţi ai Spitalului de Bolnavi Cronici Iveşti: 5 femei şi 4 bărbaţi.
Nu este o greşeală, cei 9 pacienţi locuiesc acolo, căci în afară de problemele medicale pe care le au, toţi se confruntă cu probleme sociale grave – nu au locuinţe şi nici bani.
Unul din pacienţi fumează, important, la poarta spitalului. Şi-a arogat rolul de paznic şi nu se pierde cu firea când ne refuză accesul. Îşi revine apoi şi ne invită la domnul director, în spital.
Sătul de „situaţia ingrată” în care se află, doctorul Sorin Baican, directorul spitalului, ne însoţeşte prin unitatea medicală.
Costel este sărac cu duhul şi zâmbeşte, nesigur, făcând mereu ochii roată. Ai zice că se teme să nu fie atacat de cineva. De altfel, este blând şi îşi omoară timpul ajutând îngrijitoarele la curăţenie.
Paraschiv este uscăţiv şi se încălzeşte la soare, pe băncuţa din curtea spitalului. Nici aşezat nu reuşeşte să stea cu spatele drept, căci a suferit o pareză şi de atunci a rămas strâmb. Pe hol, îmbrăcat în pijama se află un alt bolnav care numai el înţelege ceea ce spune. Pareză. În pat, în salon, un altul, vesel fără motiv.
Salonul sufletelor pierdute
Patru femei împart un salon de spital. Sunt bolnave, dar mai grea decât afecţiunea medicală este durerea din suflet. Fiecare dintre ele a avut, cândva, un soţ, un părinte, un copil. Acum nu mai au pe nimeni, sau rudele care încă mai trăiesc le-au abandonat. Îşi trăiesc zilele de suflete pierdute între patul de spital şi grădina din curte.
Pacienta cu patul cel mai aproape de uşă ne spune, trist, că „de 3 ani stau în spital. Am mai stat şi nouă luni la Galaţi, în Spitalul Judeţean, la doctorul Gogulescu. Am o problemă cu ochiul. Am locuit în Galaţi, dar ne-a dat afară proprietarul din casă, soţul mi-a murit, unde să mă duc? Am 125 de lei ajutor social”. Femeia visează la 12 milioane de lei vechi – preţul pentru care ştie ea că şi-ar putea drege ochiul bolnav.
Lângă fereastră, un alt suflet. Spune că locuieşte de 7 ani în spital! Femeia a suferit o pareză şi este imobilizată la pat. Plânge aproape încontinuu: şi când îşi aminteşte de băiatul ei, plecat în străinătate, de care nu mai ştie nimic de câţiva ani, şi când vorbeşte de bunătatea asistentelor şi a domnului doctor, şi când află că, teoretic, spitalul ar trebui să se închidă!
„Unde să ne ducem? Nu avem casă, nu avem nimic!”. Cuvintele ne urmăresc pe holul spitalului, precum fantomele.
Hrană de la preot, iar munca, voluntară
Directorul spitalului nu mai vrea să vorbească. În schimb, cele două ferestre, albastre, ale sufletului său, vorbesc încontinuu despre sufletele pierdute de care are grijă zilnic. Teoretic, pacienţii din spital ar trebui daţi afară. Că doar spitalul nu mai are, de la 1 aprilie, contract cu CNAS! Teoretic…
Practic, doctorul vine zilnic aici, făcând un fel de muncă voluntară. Voluntar vin şi infirmierele care sunt acum puse în situaţia de accepta varianta unui loc de muncă la Galaţi – condamnare la faliment având în vedere salariile mici şi naveta zilnică! Practic, aparatura medicală – scumpă – şi tot bănetul investit în dotările unităţii stau acum nefolosite.
De milă sunt hrăniţi şi bolnavii, ne spune primarul din Iveşti: „Chiar zilele trecute am vorbit cu preotul, care le aducea mâncare la spital”. Donaţii, sponsorizări, le spune directorul, încercând să păstreze normalitatea măcar în exprimare, dacă nu se poate în realitate…
