* Un reportaj despre cum trăiesc oamenii din satul de pescari de la gura de vărsare a Siretului în Dunăre * Aproape 300 de suflete cu nevoi, drame şi zâmbete rătăcite * Un sat unde nimeni nu a fost recenzat * Oameni care nu există*
Un sat de pescari, fără nume. Că nu l-a botezat nimeni. Nu şi-a găsit naşul, cum se zice. Aşa-i spun oamenii aşezaţi aici. Pentru că, de când primul venit a bătut ţăruşul de temelie, majoritatea localnicilor se ocupă cu pescuitul. Prind peşte, îl mănâncă sau îl dau altora pe bani ori din milostenie şi rugăciune.
Ca să ajungi în această cvasisălbăticie, trebuie să ai curaj, nervi de oţel, calm olimpian şi constituţie de tanc. Traseul până în satul fără nume este o adevărată provocare, un drum al oaselor, o aventură: îţi anulează entuziasmul şi îţi impune starea de meditaţie. Însă, dincolo de aceste invitaţii la prudenţă şi încordare, nu-ţi vine să renunţi, parcă te ademeneşte un fel de chemare, parcă aici, aproape de vărsarea Siretului în Dunăre, pe malul stâng şi în preajma podului peste râu, s-ar auzi cântec de sirenă, nu zbatere de crap sau scrumbie. Este frumos, adică. „Acum, toamna; dar să vezi cum e primăvara şi vara!”, se grăbesc să mă asigure nişte oameni de aici, de la marginea uitării, din satul fără nume, cu 102 case în care 250-300 de trupuri şi suflete se roagă să prindă ziua de mâine.
„Staţi să iau una mică, să am stuchit la furcă!”
Drumul prin sat – întortocheat, sucit, cotit, plin de şleauri şi praf. Câini şi pisici de mărimi şi culori pe alese păzesc şi traversează de colo-colo, lătrând ori „zâmbind” convingător. Oameni, mai puţini. Îl „agăţăm” pe primul care ne iese în cale dintre casele construite în toate „stilurile” şi mărimile, din toate materialele de pe faţa pământului, „cumpărate” sau găsite la întâmplare: verzi, galbene, roşii, negre; din carton, scândură, nuiele, nailon, chirpici, paie, buruieni; majoritatea – din tablă; ici-colo, câte una, mai zveltă, mai arătoasă. „Staţi aşa, să iau una mică de la tanti Liliana, ca să am stuchit la furcă!”, zice omul nostru, care, totuşi, vrea să stea de vorbă cu noi. Zice şi se îndreaptă în pas vioi la geamul „barului” unde tanti Liliana vinde „sticsuri” şi rachiu. Bea repede şi se întoarce, ne pofteşte în ogradă, ne cântăreşte, ne studiază, avertizează fotoreporterul (nu mă filma, nu mă poza, nu mă înregistra!)…şi începe: „Mă cheamă Ion Caruzi, am 55 de ani, am nevastă spânzurată din cauza datoriilor la bloc… 160 de milioane, 300 de milioane cu tot cu penalizare… am fost nevoit să vând blocul din Galaţi (apartamentul – n.n.)… de necaz, nevastă-mea s-a spânzurat, băiatul a plecat în Spania să muncească… eu pescuiesc, n-am făcut altceva toată viaţa… n-am televizor, nici radio… am curent, avem curent… căldură facem cu lemne… avem şi apă din canalul cuplat la un canal mai mare din Port sau din Combinat… am doar două mâţe şi un căţel… ne ajutăm între noi, oamenii din sat, cu o vorbire la telefon, oleacă de peşte… o vorbă, acolo!”… Şi omul tace. Tac şi eu. Mă uit la el. Stă cu ochii în jos. Parcă vrea să lase nişte lacrimi… şi pleacă fruntea, aşa, să nu se vadă… Ieşim în drum, la trei metri de Siret. Câinii ne târcolesc şi mârâie contondent. Se apropie tanti Liliana, barmaniţa… Domnul Caruzi ridică ochii la mine şi la cer, vorbim. Pescarul speră şi crede că, în urma reportajului nostru, va veni Cineva (oare cine?) să pună mâna, să pună capul, să ajute, „să se rezolve cu situaţia terenului pe care oamenii şi-au făcut case, barăci şi bordeie, că nu se mai poate aşa”. Da, aşa este. Terenul a fost al Ocolului Silvic, iar acum Primăria din Galaţi este proprietarul. Domnul Ion Caruzi are mutaţie şi acum, după atâţia ani, tot la adresa apartamentului vândut. Nu are asigurare de sănătate, merge cu mâna întinsă la medic, dacă are probleme. Şi are: îl macină o boală ciudată, localizată în capătul final al tubului digestiv. Mărturiseşte că nu s-a milogit la nimeni, niciodată, dar, când s-a spânzurat nevastă-sa, Primăria i-a dat 20 de milioane ajutor de înmormântare.
Tanti Liliana, barmaniţa cu televizor, bărbat de-al doilea, boiler şi găini
Zdravănă şi vorbăreaţă, tanti Liliana are soţ de-al doilea. „Că primul mi-a murit, l-am îngropat şi mi-am luat altul, care acum se află la Călăraşi, la muncă, nu ştiu exact la ce munceşte… pe mine mă cheamă Liliana, nu vă dau numele celălalt, că… ăăăhăhă!… ştiu eu!… am dat telefon la Primărie să vină cu recensământul şi la noi, dar n-au venit… am anunţat toţi oamenii din sat să stea acasă, au stat, am numărat toate clădirile, sunt 102, dar tot n-au venit… parcă suntem ai nimănui, parcă viaţa noastră nu contează nicăieri, nu face nici două parale pentru cei de sus…!” – zice într-un suflet femeia care, după cum se intuieşte şi după cum se vede, este foarte respectată în această comunitate, mai ales că este barmaniţa satului, vinde rachiu şi grisine, se înţelege cu toată lumea, chiar dacă aici, pe marginea uitării, „trăieşte” o droaie de ţigani. Zâmbitoare şi simpatică, tanti Liliana stăpâneşte bine simţul comunicării, nu prea respectă ritmul discuţiei, dar poţi afla de la ea şi cine bate toaca în cer. Barul, chioşcul de acum, aflat pe latura sudică a casei sale, a fost „alimentară în toată regula, dar nu s-a mai putut, au rămas numai băuturi ieftine şi uscături”, ne lămureşte vânzătoarea cochetă şi, totuşi, cu niscaiva teamă, prudenţă în inimă şi în glas. Tanti Liliana, spre deosebire de mulţi alţii, are casă mai acătării, dotată cu televizor, boiler şi găini; nu are serviciu cu carte de muncă, dar plăteşte asigurare medicală; copiii dumneaei locuiesc în apartamentul pe care femeia l-a lăsat în Galaţi, iar ea s-a mutat aici „că-i tare frumos, e linişte, deşi apa Siretului a intrat în case când a fost inundaţie şi rău… unii copii merg la şcoală în Galaţi, alţii nu merg nicăieri”. Chiar şi naşul doamnei Liliana, Vasile Dobranici, are locuinţă aici; ditamai vila, vreau să spun! Sunt chiar şi case, barăci, chichineţe de vacanţă, de weekend, de grătar… parol! Doamna de lângă sălcii şi apă, parcă bucuroasă că stă departe de roţi şi asfalt, doreşte, insistă să se clarifice statutul juridic al terenului cu sat fără nume, să plătească impozit; aşa li s-a promis; cică vor plăti din urmă; vor plăti, dar numai să nu mai stea cu inima la gât. Aici, în general, s-au aciuat oameni necăjiţi, oameni care, din diverse motive, şi-au pierdut, donat sau abandonat casele, ori, pur şi simplu, care au fost părăsiţi, uitaţi, care au fost şi sunt ai nimănui.
Surprinzător pentru mulţi din afara acestui sat, aici domneşte destulă linişte şi ordine publică. Secţia 3 a Poliţiei din Galaţi trimite periodic agenţi în mijlocul acestei aglomeraţii gregare. Şi, după cum zice tanti Liliana, nu există certuri, evenimente deosebite, totul pare stăpânit de pace şi iubire. Mă uit la apă. Ne uităm la apă. Indiferentă la tot şi la nimic, face valuri şi clatină bărci cu vâsle şi bărci cu motor, sărăcie şi resemnare, deopotrivă.
„Mâncare iau de la containere, cred în Dumnezeu”
Mic de statură şi copleşit de tristeţe, badea Gheorghe Popa apare de după margine, se uită la noi, parcă ar vrea să mai stea, parcă ar vrea să plece, nu ştie cum şi ce să facă, nu se vede nici o hotărâre pe faţa lui arsă de soare şi vârstă. Mă rog, după cum arată, nu cred că are vreun motiv să cânte de bucurie că suntem pe locul unde, de regulă, nu vine şi nu calcă niciun străin, niciun reporter, niciun fotograf, mai ales din ăştia cu automobil negru şi scris frumos! Când îi spunem că nu facem anchetă, că vrem să discutăm oleacă şi să scriem delicat, se decide să mai stea, dă mâna, se prezintă…”Am 60 de ani, domnilor, am fost sudor la IMNG, sunt singur, fără ajutor de şomaj, fără pensie, fără nimic… de când s-a desfiinţat, am rămas pe dinafară… ehei, unde sunt uzinele de altădată!… am venit aici, stau într-o baracă de tablă, n-am nici câine, nici mâţă… nu vine nimeni la mine, nici fata din cartierul 40… stau mai mult în frig, mâncare şi haine iau de la containere şi de la oameni cu suflet milostiv… aşa vrea Dumnezeu, cred în Dumnezeu, domnilor!”… Tace. Îmi sar ochii pe mâna lui stângă: din palmă, nu mai are decât un ciot… „bine că nu-i la dreapta… a fost un accident, demult… tot e bună la câte ceva, o folosesc aşa…!” – simte că trebuie să precizeze badea Popa, văzându-mă că mă uit şi că aş vrea să-l întreb de când şi de ce… Bătut de vreme şi de timp, sărmanul om poartă nişte ochi care-mi pătrund până dincolo de os, parcă vrea să-mi mai zică ceva, dar nu are curaj, ori crede că nu trebuie să zică… Însă, după câteva secunde lungi până la începutul dramei sale, aflăm că a divorţat mai demult şi, prin jocul stupid al partajului, a pierdut dreptul de a mai locui în apartament… nu mai ştie nimic despre fosta nevastă, dar n-o înjură, nu spune că numai ea este vinovată… Mă răscoleşte sinceritatea lui badea Gheorghe… purtătorul de biruinţă… vai!… chiar îmi vine să-i dau o lacrimă… „De opt ani, nu am acte, domnilor…a fost o „razie” de la evidenţa populaţiei, mi-au luat buletinul de identitate şi certificatul de naştere… erau expirate, au zis că-mi dau altele înapoi, dar trebuie să plătesc… nu am nici de pus pe cruce… stau şi eu aşa, până m-or da afară!”… Auzi, domnule!… afară!… Unde, afară?” Omul afişează o undă de bucurie: crede, şi el, că va veni Cineva să-l ajute, să pună lucrurile la loc, aşa cum au fost, să nu mai fie nevoit să ceară, să nu mai umble prin containere cu gunoaie mai „curate”, să nu se mai uite zadarnic la apele indiferente ale Siretului pe care, odată, venea o moară plină cu iluzii, dar şi cu o fărmătură de speranţă.
Un sat de pescari, fără nume
Eu şi fotoreporterul, după salutul de despărţire şi revedere (de ce nu?), ne suim în automobilul scris frumos şi plecăm să ne ţinem de cuvânt. Mă uit în urmă, peste umăr: un sat de pescari, fără nume, îmi aminteşte de „locul unde nu s-a întâmplat nimic”, de dramele care se consumă în fiecare spaţiu, fie el din cărămidă, scândură, tablă sau carton, fie el recenzat sau nu. Trecem pe sub banda care transportă materiale în Combinat. Ce poluare, domnule, ce poluare! Brusc, ne izbeşte în ochi clădirea Universităţii „Danubius”, ne copleşeşte forfota circulaţiei pe şosea. Avea dreptate doamna Liliana: e frumos pe malul Siretului, trebuie doar să întinzi braţul şi, gata, te trezeşti cu fructele mirării la picioare! Şi ce stranietate, Doamne, să trăieşti la ţară şi să-ţi îngropi morţii la oraş!
