 copy.jpg "a")
TRISTI Nu stiu sã zâmbeascã. Le e foame mereu, le e frig, nu au haine, nu au jucãrii si nu înteleg de ce toatã lumea în jur se agitã cu pregãtirile pentru Crãciun, pentru Anul Nou. Sase suflete amãrâte trãiesc într-o sãrãcie lucie, într-un bordei care aproape se dãrâmã. Stau claie peste grãmadã, într-o camerã micã, în care încap douã paturi si îsi fac temele pe genunchi. E povestea tristã a sase frati din localitatea Todiresti, care trãiesc cu speranta cã, în acest an, Mos Crãciun le va deschide si lor poarta.
Cătălin (3 ani), Nicoleta (6 ani), Elena (8 ani), Cătălina (13 ani), Adrian (15 ani) si Irina (17 ani) Soroceanu sunt din Todiresti. Înfruntã lipsurile alãturi de pãrinti si nu stiu sã se plângã. Asa cum nu stiu cum e sã ai o camerã frumoasã, un dulap cu haine potrivite vârstei, un birou cu rechizite sau jucãrii noi. De Mos Crãciun au auzit la alti copii de vârsta lor. Stiu cã e un bãtrânel simpatic, care iubeste copiii si le aduce zâmbetul pe buze celor oropsiti, îndeplinindu-le orice dorintã. „La noi nu a ajuns încã. Poate vine anul ãsta!”, spune Elena, oftând. Cãminul lor e un bordei care stã sã se prãbuseascã în orice clipã. Sunt opt suflete care se adãpostesc între patru pereti prin care vântul se strecoarã în voie. Fiecare are câte un rând de haine uzate de atâta purtat, dar nimeni nu viseazã mãcar la o pereche nouã de ciorapi. E regulã aici: ghetutele purtate ani la rând de unul dintre copii, desi scâlciate, nu sunt aruncate. Le încaltã fratele mai mic o iarnã, douã. Familia Soroceanu trãieste la limita sãrãciei, în conditii greu de închipuit. Chiar si asa, e curat si cãldut în casa lor. „E veche casa, se poate dãrâma în orice moment. Peretii se macinã, cad bucãti. Lipesc într-o parte, se rupe în alta. Grinzile sunt putrede, au cãzut. Nu am putere sã fac mai mult pentru familia mea. Mã doare sufletul sã spun asta, dar de-ar fi sã muncesc ca un rob zi si noapte, nu le pot oferi mai mult”, povesteste bãrbatul.
Viata grea i-a îngenunchiat
Cele opt suflete se îngrãmãdesc într-o cãmãrutã, în care nu poti sta în picioare fãrã sã te lovesti cu capul de grindã. Lumina se strecoarã prin geamurile mici si strâmbe, iar loc în încãpere nu e decât pentru douã paturi. Micutii îsi fac temele pe genunchi. „Ne-am obisnuit cu spatiul ãsta mic. Dacã unii fac temele pe genunchi, ceilalti se joacã. Fiecare are locul lui. Copiii mai mici dorm cu mine, iar ãstia doi mari dorm amândoi. As mai pune un pat, dar nu am unde sã îi fac loc. Si asa e înghesuit”, mai spune omul. Copiii îsi fac lectiile pe genunchi, la marginea patului, cu spatele încovoiat. „Nu avem masã. Unde sã ne facem temele?! Asa scriem. Mai amortim, dar nu conteazã, ne-am obisnuit. E bine si asa! Nouã ne place scoala!”, ne asigurã Cãtãlina. Din pãcate, din cauza sãrãciei, doi dintre copii au renuntat la scoalã, iar acum au preluat din treburile gospodãresti si nu întrevãd nicio schimbare în viitor. „Eu am 15 ani, mã pricep la toate. Îmi ajut pãrintii, cã e viata grea. Tai lemne, car apã, fac orice mi se cere. Mai merg la un unchi si îl ajut la treabã. Nu putem astepta numai la pãrinti sã aducã. Trebuie sã ne câstigãm si noi existenta într-un fel. Mãcar suntem împreunã”, mãrturiseste Adrian. Când e vremea bunã, pãrintii muncesc cu ziua la oamenii înstãriti din sat si doar asa reusesc sã îsi întretinã copiii. Sunt tineri, dar povara unei vieti atât de chinuite i-a îmbãtrânit înainte de vreme. Fruntea le e brãzdatã de griji si au mereu ochii tristi. „Muncim oriunde, facem de toate. Mergem si pe mult, si pe putin. Suntem plãtiti si cu bani, dar mai ales cu produse. E bine si asa, mâncare trebuie în fiecare zi. Cât a fost sezon, a fost mai bine. Acum e frig, nu mai ai unde munci. Am adunat niste cartofi, fasole, asta e mâncarea de toate zilele.
Dorinte mici în Ajunul Crãciunului
În prag de sãrbãtori sãrãcia devine si mai apãsãtoare. Lipsa banilor se resimte si mai acut. Pãrintii sunt neputinciosi. Abia dacã le pot asigura celor mici mâncarea, de unde cadouri si dulciuri de Crãciun?! „Stiu cã sunt familii care îsi permit sã le ofere tot ce e mai bun si mai frumos copiilor lor. Eu, cu mâna pe inimã vã spun, nu am nimic. Am muncit la un cumãtru pentru o bucatã de carne. Atât. În rest, nu avem absolut nimic. Nu am bani nici pentru o ciocolatã de fiecare. Asa cã, la noi nu vine Mos Crãciun. Dorinta noastrã cea mai mare este sã avem ce mânca si unde sta”, a mai spus tatãl. Când vine vorba de Mos Crãciun, copiii îsi gãsesc cu greu cuvintele si nu îndrãznesc sã cearã daruri scumpe. Cãtãlina vrea dulciuri si papuci. Încãltãminte bunã vrea si Elena. La doar 15 ani, Adrian întelege lipsurile si nevoile familiei. El stie exact ce ar vrea de la Mosul. „Ce mi-as dori?! Sã mã duc undeva la treabã, sã fac bani. Poate în câtiva ani ne ridicãm o casã mai mare”. Mezinul, Cãtãlin, abia asteaptã sã-l cunoascã pe Mos Crãciun. Nu vrea nici jucãrii si nici dulciuri. „Eu vleau lapte cu bucuiti! Si sosete … nu lupte (n.r. rupte)”.
