S-a stins o stea!

STEA CÃZÃTOARE… S-a stins din viatã celebra publicistã Sanda Faur, luând astfel sfârsit una dintre cele mai frumoase povesti de succes, pe care Husul, prin marii sãi oameni de culturã, le-a tot strâns, buchet, în istoria sa sentimentalã. Jurnalistã de exceptie, cu mii de articole scrise în cele mai importante publicatii centrale, dar si cu ani de muncã în TVR, Sanda Faur, autoarea cãrtii “Pãcatul de a fi frumoasã” s-a mândrit întotdeauna cã este din Husi, iar celor care îi erau aproape, le mãrturisea cu emotie cã “n-as vrea sã mor, fãrã sã mai apuc sã vãd cu ochii mei orasul din care eu, cu sufletul, n-am plecat, practic, niciodatã”. Timpul însã, n-a mai avut rãbdare sã-i împlineascã Sandei Faur ultimul vis!

S-a stins din viatã, la vâsta de 84 de ani, dar, în constiinta publicului larg, ea va rãmâne pentru totdeauna una dintre personalitãtile deosebite pe care Husul le-a dat, de-a lungul vremii. Absolventã de filologie, Sanda Faur a ales jurnalismul. Primii pasi în profesie i-a fãcut scriind la publicatii precum “Flacãra” sau “Femeia”, urmând apoi “Curentul”, “Cronica Românã” si, mai târziu, alegând Televiziunea Românã. A scris multe cãrti, între care “Pãcatul de a fi frumoasã”, o creatie care i-a garantat succesul si în acest sens. “Mereu printre strãini, am cãutat sã arãt bunul simt pe care husenii îl au, cu care husenii se nasc. Am scris mai multe decenii. Si televiziune am fãcut ani la rând. Cam mult, nu-i asa?! Aflati cã nici astãzi nu mã opresc. Nu stiu sã fiu fãrã scris”, mãrturisea într-un interviu acordat în 2008 cotidianului “Adevãrul de Vaslui”.

“Si eu si fratii mei am fost copii eminenti. Învãtam din respect pentru carte.”

DOR În acelasi interviu, singurul pe care l-a dat vreodatã presei vasluiene, Sanda Faur fãcea referiri emotionante la Husul ei natal. “Nu mai stiu numãrul anilor în care numai mi-am visat orasul, dar niciodatã nu l-am vãzut. Din câte am aflat, orasul meu nu mai seamãnã cu locul în care m-am nãscut. În fata casei mele pãrintesti (acum pe strada “General Teleman”, n.r.) era un tei superb si dimineata mirosul clematitelor scãlda curtea mare în care trãiam toatã familia. Strãzile erau înguste si curate. Toamna, peste tot mirosea a must dulce si a struguri striviti sub cizme de cauciuc. Orasul era asa de linistit în anii copilãriei mele, încã viata era un vis si visele erau viata însãsi. Mi-amintesc viata de elev… Si eu si fratii mei am fost copii eminenti. Învãtam din respect pentru carte. Mã credeti cã din cauza aceluiasi respect, în aceste decenii de jurnalism n-am întârziat mãcar o datã cu un articol? Mi-e dor de casa noastrã, care mai este, stiu sigur. N-o mai pot vedea, deoarece sãnãtatea mã tachineazã…”, mãrturisea jurnalista. De mentionat cã Sanda Faur a fost sora nu mai putin celebrului traducãtor idis Anton Celaru, iar casa lor pãrinteascã poate fi vãzutã si azi, pe strada “General Teleman”, vis-a-vis de Parcul Rodina. S-au nãscut în familia unui comerciant evreu, Iosif Faerstein, respectat în oras.

“Bine-bine, ne-au furat casa, dar ne-au luat-o cu tot cu amintiri?!”

SUPERIORITATE Din pãcate, povestea casei pãrintesti a celor doi frati, Sanda Faur si Anton Celaru a fost una care le-a adus tristete. Dupã Revolutie, Anton Celaru a încercat sã îsi recupereze casa în care s-a nãscut, dar i s-a spus de la Primãrie cã…nu se poate! A aflat putin mai târziu cã, în 2003, printr-un matrapazlâc fãcut de unii angajati ai Primãriei Husi, imobilul a fost retrocedat unei persoane care nu avea nici cea mai micã legãturã cu casa în care ei se nãscuse. Desi în vârstã, Anton Celaru a acceptat sã înceapã o luptã epuizantã în instantã, care, pânã la decesul acestuia în 2010, n-a avut niciun rezultat lãmuritor. Acum s-a stins si Sanda Faur, cea care ar fi putut sã continue procesul. Cu o atitudine superioarã, Sanda Faur renuntase însã demult la gândul cã ar putea avea sorti de izbândã asupra celor care i-au furat casa pãrinteascã si mãrturisea, în decembrie 2008: “Povestea aceasta cu casa noastrã de la Husi este una care mã intrigã si mã oboseste. Mi-a spus fratele meu, Anton, aproape plângând, cã ne-au furat casa! I-am rãspuns: <<bine-bine, dar au luat-o cu tot cu amintiri?! Eu n-am copii, tu ai unul singur, o minune de bãiat, mutat demult în America. De ce ne-am pierde viatã prin tribunale, ca sã ne batem cu hotii de case? Cine a furat, sã fie pedepsit de lege, nu de noi. Pentru cã eu sunt unul dintre naivii care încã mai cred cã în aceastã tarã existã Lege>>“.