La fel de bine, sau poate chiar mai bine, ar fi mers Negru si Rosu, aici nefiind vorba de douã culori, ci de douã destine omenesti îngemãnate, întretãiate secvential, distincte si profund diferite. Povestea începe într-o iarnã cumplitã, imediat dupã sãrbatori, când lumea se amãgeste a fi mai tihnitã în sate si pusã pe planuri mari, mai toate spulberate spre primãvarã.
În familia lui Marinicã Simion începea a se încropi o mare bucurie. Pe zi ce trecea, Natalia se-ngrosa de mijloc si parcã-i pierea rãutatea atât de încrustatã în privirea neamului ei rãu si hapsân. Femeia dãdea sã nascã si umbla tot mai molcom prin casa mare pe care i-o ridicase Dãncescu, taica-sãu, înainte de a se prãpadi, lovit de copita necrutãtoare a unui cal nãrãvas si scump, adus în sat de tigani ursari din Bãcesti, din zonele unguresti pe unde-si petrecuserã vara.
Dãncescu aproape-l fortase pe Marinicã Simion sã-i ia singura fatã, pe Natalia, de nevastã. Îl ochise pe flãcãu din vreme si si-l apropiase dibaci, pânã când, întorcându-se într-o noapte de la pãdure, îl îngrãmãdise cu vorbele si cu câteva palme pãrintesti plasate peste suba mare si grea ce-l apãra de frig si ger, îndoindu-l pe bietul Marinicã.
-Doar nu esti orb…! Nu-i altul mai destoinic si mai cuprins ca mine de la Bãcesti la Vaslui! O singurã fatã am, pe Natalia…! Diii, boala, deeee…! Vântul suiera amenintãtor din toate directiile. Tiuia ca un balaur, acoperind glasul tânãrului care n-ar fi vrut sã-l supere pe stãpân, dar nici nu s-ar fi încurcat cu fiicã-sa, un fel de scorpie cu pielea buburuzatã si pãrul aprins ca focul. Cum-necum, nunta s-a fãcut, pãrintii lui Marinicã Simion, gospodari si ei, dar mai de jos, cu cinci-sase copii în bãtãturã, veniti singuri la petrecere, fãrã neamuri, întelegând cã feciorul lor cel mai mare se cam vându-se pentru pãmânt și avere…!
Marinicã Simion se puse pe treabã, stia rostul si rânduiala în gospodãria lui Dãncescu, stia pãmânturile, haturile. Spori animalele, tinând la rându-i argati, de care, în treacãt fie vorba, nu se prea deosebea. Natalia nu glumea si, parcã, pe mãsurã ce trecea timpul se fãcea mai acrã si mai necrutãtoare.
-Las-o si tu mai moale, cã ne vorbesc oamenii de rãu peste tot, cã nu ne mai ajungã, cã…!
-Tu sã taci, calicule…! Privirea femeii se subtiase ca fierul de plug, devenise rece, dusmãnoasã. Ai venit în averea lui taica si-acum ridici clontul!?
Bãrbatul plesni cu biciul în pãmânt si întelese cã toatã viata o sã rãmânã slugã si supus, la cheremul Nataliei, pe numele cãreia socrul sãu Dãncescu trecuse tot-tot…!
Turbatã dupã muncã si agonisit, Natalia aproape uitase cã-i femeie tânãrã si trãieste alãturi di-un brad de bãrbat, pâinea lui Dumnezeu si cuminte, pe care-l chema în patul ei, asa, cu îngãduintã, încât lui Marinicã Simion aproape cã-i pieriserã poftele si începea sã se gândeascã dacã nu-i mai bine sã-si vadã de drum și de lumea lui. Femeia, care numai proastã nu era, îl potcovi si-l fãcu sã se simtã bãrbat, odatã ce omul pricepu cã în curând o sã devinã tatã. Între timp, la Valea Mare, viata mergea mai înainte. Muncã, muncã si iar muncã. Nunti, botezuri, praznice. O curgere permanentã si belsug mai putin.
La Fâstâci, peste douã dealuri, ca la Fâstâci! Fiecare casã adãpostea sapte-opt puradei, negri si veseli. Cei de-o schioapã se jucau prin ogrãzi ori pe drumul colbãit iar cei mai mãrisori învãtau sã cânte de la pãrintii si bunicii lor. Cu scoala nu se încurcau prea tare, zburdau si se bucurau de tot ce-a dat Dumnezeu prin aceste locuri frumoase, pãdure, apã, vii bine întelenite și români care-i luau cu ziua la treabã, la muncile câmpului.
În casa lui Jenicã Trufia era îndestulare. Multi copii, iar Ortansa tocmai se pregãtea sã le sporeascã numãrul curând. Jenicã era vestit, nu-l putea întrece nimeni în cântat, îi tinea în mânã pe ceilalti membri ai formatiei si, ciudat pentru tagma aceasta, nu se îmbãta, tinea la bani si-si iubea nevasta și copiii.
-Ce-ti pasã tie, Ortansa…!? se jeluiau dupã fiecare cântare celelalte femei de lãutari. Jenicã-i sef. Ia partea leului de la nunti. El tine bacsisul, e gurist bun si moare româncele dupã el, pe când noi, vai de mama noastrã…!Cântã si-ai nostri la câte-un botez si-apoi dorm câte trei zile, beti si puturosi, de nici nu stim cum de-am ……fãcut atîtia copii…!
Femeia lui Jenicã Trufia nu le dãdea apã la moarã vecinelor si nu lungea vorba. Spãla, deretica, fãcea mâncare si-si trimitea fetele si bãietii la scoalã, multumitã si ea de bãrbatu-sãu pe care îl iubea si pentru c-o luase orfanã si fãrã zestre, asa cã-i dãruia din belsug dragostea ei de femeie, rodul acesteia scâncind an de an…!
-Uãi, Jenicã, pupati-as ochii tãi de corb, glumi Ortansa decusearã, du-mã si pe mine sã nasc la oras cã mi-e cam fricã de mãtusa Marita, s-a damblagit, sãraca, de tot și mi-e sã nu-mi vatãme copilasul.
Jenicã Trufia îsi fãcu semnul crucii si iesi în drum. Impãcã un vecin cu caii si, peste un ceas, adunati sub pãturi si cojoace plecarã cu Ortansa cu tot spre spital. Sania scârtîia si-si croi drum prin troiene, iar cei doi suri aproape înotau prin creturile albe si zgrunturoase. Dinspre Vâlcele și Negrea nu se-auzea tipenie. Rar, câte-un hãmãit de câine dinspre Buda. În rest, nimic! Noapte și ger. Sania trecu greu pãdurea si cobora spre Valea Mare. O altã sanie iesi la drum dinspre Poiana. Atelajele aproape se ciocnirã, fiecare vizitiu încercând sã treacã primul de podul de peste Bârlad. Plesneau pietrele de ger, iar Marinicã Simion, bocnã, realizã pentru prima datã cã tine la nevastã-sa. Nu era vorba de iubire. Mai degrabã un fel de duiosie, bãrbatul simtind-o cã aproape naste pe paiele umede si aburinde de sub cojocul mitos ce-o adãpostea.
Cele douã sãnii intrarã aproape în acelasi timp în curtea spitalului unde cîtiva câini nodurosi se încãierarã lângã un morman înghetat de gunoaie. În saloane, femei din toate satele vecine. Scâncete, plânsete, agitatie mare. Doctorul Calighira se îmbãtase la Cãzãnesti si se împotmolise pe acolo, asa cã, toatã treaba la nasteri o fãcea o asistentã mãrunticã având niste ochelari cât felinarele.
-Acasã cu voi, veniti mâine, pe luminã! Aici totu-i bine. Si tu, si tu, arãtã ea categoricã spre Jenicã Trufia si Marinicã Simion, ati însãmântat bine! Aveti bãieti. Fiecare câte unul…, se-ntelege! Gata, aici nu-i pentru bãrbati. Veniti mâine…
La garã, fumega o bodegã puturoasã. Drumeti tãcuti îsi înmuiau buzele si grijile în cesti cu rachiu fiert ori vin, fiecare gândindu-se la ale lui. Suierã un tren ce se-apropie gâfâind dinspre Roman, apoi scârtîitul sinelor degerate anunta oprirea. Cîtiva militari coborârã si-si aranjarã tinutele, coordonati di-un caporal tantos ce pãrea a fi oltean. Careva întinse o ploscã vânãtã spre bãieti, însã, gradatul refuzã scurt, agitând mâna, spre necazul celor din plutonul înfrigurat.
-Al dracu’, gagiu! Murmurã ca pentru el, Jenicã Trufia, în timp ce-si aranja paiele si fânul sub el, în lada saniei. Parcã-l otrãvea cineva…!
-Îhââî…! Marinicã Simion aprobã absent si-si vãzu de sania lui, cu gândul la bucuria pe care Natalia i-o pregãtise cu viclesug, ca pe-o capcanã din care n-avea sã se mai desprindã niciodatã.
-Diii…! Diii…!
-Deee…!Deee…!
Timpul alunecã altfel pentru fiecare din cei doi tati, în ritmuri diferite si cu consecinte nebãnuite de niciunul în seara aceea geroasã de ianuarie, când doi prunci veneau pe lume la spitalul din Negresti, acolo unde ginecologul rãmãsese mangã la Cãzãnesti, în control la Adela lui Ungureanu, sotul acesteia aflat temporar cazat la Poarta-Albã…!
În casa lui Jenicã Trufia se cuibãri mai întâi îndoiala, apoi rusinea, a lui si a ei, apoi gelozia si suspiciunea lui, tristetea si-aproape mutenia femeii încã tânãrã, pe care-o luase la bani mãrunti toatã mahalaua.
Sãracu’, Jenicã…! Nu i-a plãcut fatã din sat, de-a noastrã! Si-a adus orfanã tocmai de la Oprisita…Si-ai vãzut, cãteaua se cotãia cu rumânii, de-a fãcut unul cu pãrul si sprâncenele precum cânepa. Bãiatul se dezvolta bine, era voinic si sãnãtos, însã nu semãna cu nimeni de pe-aici. În primul rând era stângaci, apoi pãrul îi sedea vâlvoi, încâlcit si rosu, asa cum îi era si fata si pielea de pe corp. Toti îi ziceau Rosu.
Jenicã Trufia se-mpãcase, dupã Paste, pentru o nuntã la Albesti, destul de departe. Îi tocmiserã cei de-acolo de joi, pentru pregãtiri, nuntã cu „luare” cum e pe la ei, cincisprezece fanfaragii alesi pe sprânceanã.
-Bre, Jenicã, strecurã veninul Strugurel, basistul, suntem veri, nu ti-am zis niciodatã, da tu stii ce-i la casa ta cât cânti tu prin judet?!? Cei doi se bãturã bine si, dintr-o glumã proastã iesi o dandana de toatã pomina.
Jenicã Trufia lãsã fanfara în plata Domnului, ca nebun, merse spre casã, chipurile s-o prindã pe Ortansa cu un român roscat, care, se-ntelege, nu era la casa lui, cum nu fusese niciodatã. De-aici au început necazurile omului. Spume tot, a trezit copiii si nevasta speriatã, a cãutat pe sub paturi, prin dulap, în pod si stoguri, însã n-a gãsit nimic. S-a asezat în prag si-a rãmas ca mut, minute în sir, cu privirea rãzleatã, nebunia punând stãpânire pe el, încet-încet si ireversibil. În doi ani s-a destrãmat si fanfara lui Jenicã…! Cei rãmasi sã cânte se-mbãtau, cântau aiurea si, dupã fiecare cântare, invariant se bãteau de la bani. Ortansa s-a angajat femeie de serviciu la scoalã, îl îngrijea pe bãrbatu-sãu ca pe un copil si-si blestema zilele, coplesitã de grija celor nouã copii oachesi, la care se mai adãugase al zecelea, ca un pui de cuc, cel Rosu, de care ne vom ocupa mai târziu, care, pe mãsurã ce crestea, se vedea clar cã nu-i de-al lor, de-a lui Jenicã, altfel, rosu rãu!
Cel Negru crescu în casa lui Marinicã Simion, mlãdios si glumet, istet foc, bun la carte, singurul care putea face pe Natalia sã zâmbeascã, uneori, e drept, rar de tot, chiar sã râdã. Copiii, cei de-aproape, apoi cei de la scoalã, majoritatea blonzi, asa cun sunt ei dintotdeauna, rãi, încercau sã-l ghionteascã pe bãiatul lui Marinicã Simion, curat îmbrãcat, cel mai bun la carte, însã tuciuriu, negru ca smoala. De ce crestea bãiatul, parcã se fãcea tot mai închis la culoare, încât nimeni nu-i zicea altfel decât Negru.
-Tu, Natalie, cui mama mã-sii s-o aruncat bãiatul ista al nostru, cã, deh, nici în neamul vostru, nici într-al meu, nu-i nimeni asa de porumbac?! Marinicã Simion o dãdea pe glumã, însã ceva parcã tot îl rodea pe dinãuntru. Femeia tãcea. Tãcea si parcã devenea tot mai rea. Bietul Marinicã semtea cã-i gata, cã se-nãdusã cu totul. Singura bucurie îi venea de la Negru, flãcãiandru acum, smirnã la carte, niciodatã trist, sugubãt si bun ca un fagure ascuns în rama lui.
Si pe-aici, ca si prin alte locuri, timpul biciuie nemilos. S-au schimbat multe. S-au stricat CAP-urile si cei care au avut cândva pãmânt si l-au luat înapoi, însã de îmbogãtit nu s-a îmbogãtit nimeni. În cîtiva ani s-au prãpadit multi din pricina muncii, a muncii cu furie a pãmântului. Cei veniti de la oras pãreau a fi cei mai nefericiti. Se-ntorceau dupã 25-30 de ani la bãtãturã, storsi de vlagã, fãrã pensii, fãrã servicii, fãrã bani, doar cu 2-3 camere sub formã de cochilie în apartamentele pe care le vindeau la repezealã dupã ’90, rãmânând iute si fãrã ele si fãrã bani.
La Negresti, jalea de pe lume! S-a închis aproape tot, fabrici, ateliere, spital, liceu, magazine. Ca dupã potop! Doar pe timpul scolii se mai simtea ceva viatã, din pricina fetelor si a bãietilor ce curgeau râuri-râuri, an de an, de la Babusa, Armãsãni, Viisoara, Huc, Plopoasa ori Rafaila. Învãtau aici si tineri din Dagîta ori Cuci, altii de la Tansa, câteva sute dintre ei sezând la internat unde era mai bine ca-n sânul lui Avram.
Aici s-au întâlnit, în 1991, cei doi bãieti, Rosu si Negru. S-au nimerit în aceeasi clasã, la agricol, desi buni la carte fiind, ei ar fi putut face fatã la orice profil. Nu-i de mirare cã, în douã zile, se stia deja în tot orãselul cã anul acesta s-au înscris la liceul din Negresti, pe lângã ceilalti bãieti, doi foarte diferiti, dar si asemãnatori în acelasi timp, buni tare la carte, zdraveni si zugrãviti din nastere în mod opus. Unul negru, altul rosu.
-Eu cum vã strig, dupã catalog ori dupã…!? glumi diriginta lor, profesoara de psihologie, o tîrã de fatã, fostã elevã a scolii, ce locuia în Parpanita, la o zvârliturã de bãt.
-Eu mã numesc Trufia Jenicã Elvis. Sunt din Fâstâci. N-am alt nume. Bãiatul se fãcu la fatã precum para, gândind în sinea lui cã, mãcar aici nu-l va mai porecli nimeni.
-Rosu! Precizarã doi-trei zurbagii din Osesti, pusi la punct, se vede treaba, cu chestiunile mai subtile de prin zonã.
-Negru! îsi precizã voit solemn porecla, bãiatul crescut în gospodãria lui Marinicã Simion. Simtind cã a captat bunãvointa clasei, tânãrul plusã. Mã numesc Simion Marinicã Marian si sunt din Valea Mare.
Au trecut primele sãptãmâni de carte, cu acomodãrile de rigoare. Asezatul în bãnci si camere, înscrieri la cercuri si ansambluri sportive, împrieteniri si inevitabilele conflicte dintre adolescenti, la cantinã, la fotbal si la balul bobocilor. Bãietii nostri, cei doi pe care-i urmãrim de la nastere, nu s-au înscris la concurs, speriati un pic de „superioritatea” pe care o afisau în vestimentatie si comportament cei din Negresti ce se credeau orãseni.
Concursul a avut loc la Casa de Culturã. Negru si Rosu intrau pentru prima oarã aici. Le-a plãcut clãdirea, sala de spectacole, luminile, draperiile si fotoliile. Erau amândoi surescitati de eveniment. Niciunul dintre ei nu sãrutase vreodatã o fatã. N-avuseserã când si unde. Se-apropiau de cincisprezece ani…!
-Te bagi la concurs…!? Întrebã Trufia Jenicã Elvis, si curios si frãmântat de gândul cã celãlalt i-ar putea-o lua înainte.
-Ei…! Sã strige toti gusterii istea la mine. Negru, Negru, Negru…! Mai bine, nu! Dar tu…?!
-Na! Parcã-i si aud: Rosu, Rosu, Rosu…! Ce-s prost, dã-i-n…!
Spre sfârsitul lunii noiembrie, pãrintii elevilor liceului din Negresti au fost invitati la sedintã. Orasul se umplu de masini, cãrute si oameni din toate pãrtile si de toate soiurile. Casa de Culturã fremãta de multime. Aici se spuneau generalitãti. Vorbeau dupã tipic, cineva de la politie, altul de la primãrie, un inspector scolar si directorii, apoi dirigintii îsi invitau pãrintii elevilor pe care-i avea în grijã si se-ndreptau spre clasele lor. Treaba aceasta era mai dificilã la clasele a IX-a, aici fiind prin preajmã si elevii, pentru a-si îndruma si, mai ales, îmbuna pãrintii, pregãtindu-i pentru dusul rece ce-i astepta de la diriginti si cataloage.
Izbitura fu nãprasnicã, precum o loviturã de ciocan în crestet, încât Marinicã Simion se lipi cu spinarea de perete, trãgând-o aproape si pe Natalia ce stãtea ca pironitã în mijlocul holului, holbatã la cei doi adolescenti care tocmai se apropiau. Bãietii erau veseli. Stiau cã au note bune, asa cã…
-Mamã! Se-apropie Negru de Natalia si Marinicã Simion. El este…Rosu se fãcu si mai aprins la culoare. Dãdu bunã-ziua si sezu în loc, desi ar fi vrut sã plece, sã-si caute si el mama rãtãcitã printre atîtia pãrinti si elevi.
Natalia se dezmetici prima, desi încã nu i se desclestaserã fãlcile. Îl prinse pe Rosu de umeri si-i umblã cu mâna stângã prin pãr, pânã îi gãsi o gâlmã pe care o avea si ea si taicã-su Dãncescu înspre urechea dreaptã. Marinicã Simion îl trase mai aproape pe cel care-l crescuse cu drag, pe Negru, si-i sopti nedumerit ceva la ureche, însã nici bãiatul nu pãrea a fi în apele lui când o vãzu pe mamã-sa lângã Rosu, semãnând amândoi ca doi tãciuni aprinsi.
A iesit vâlvã mare. Anchete. Politie, martori, ziaristi. În câteva luni s-a lãmurit totul. Toatã tãrãsenia pornise în seara aceea înghetatã când, în loc sã fie la spital, sã asiste la nasteri, doctorul Colighira petrecuse la Cãzãnesti, la o tatã rea de muscã si dispusã la hârjoanã. În locul sãu, chioarã si nepriceputã, sora medicalã încurcase noii nãscuti. Nataliei lui Marinicã Simion i-l dãduse la alãptat pe bãiatul lui Jenicã Trufia, iar Ortansei pe celãlalt copil. Asa s-a întâmplat ca Rosu sã fie crescut de tigani pânã la 15 ani, iar Negru în familia celor mai gospodari români din Valea Mare.
Pânã aici, chiar asa au evoluat lucrurile. De-aici mai departe, pentru câteva minute las pe fiecare, o pauzã fãcând din lecturã, sã-si închipuie ce vrea, dupã care, am si eu dreptul sã intervin. Încep sã scriu iar. E iarnã, e frumos, sunt singur acasã si nu am absolut nicio sarcinã, de la nimeni, asa cã las gândurile sã zboare, sã se caute si sã se gãseascã unele pe altele, transpuse în paginã, asa, dintr-o rãsuflare.
Negru se-ntoarse în vacantã la Fâstâci, la ai sãi, crescu greu de-aici încolo, însã, prin grija celor de la mãnãstire, terminã scoala cu bine si reusi fãrã probleme la medicinã, la Iasi. Cu colegul sãu de liceu, cu Rosu, adus la ai sãi, la Valea Mare, se-mpãca binisor, se certau destul de des, însã când era vorba de vreo încãierare cu altii, se apãrau ca fratii. Evoluau diferit. Rosu era vânã tot si când trebuia sã ia hotãrârea sã meargã ori nu cu Negru, la Iasi, la facultate, cu toate rugãmintile lui Simion si-ale Nataliei, tânãrul decise scurt si fãrã posibilitate de tãgadã, altceva.
-Nu-s eu de medicinã…! Nu vreau! Eu politist mã fac sã pun ordine pe-aici. Si sã ai grijã Negru, sã operezi fãrã bani, cã-ntâi pe tine te salt, asa ca între frati…!
A început sã ningã iar. E aproape dimineatã. Pe drum, tipenie. Cîtiva câini se hârjonesc pe lângã liceu. Rãsfoiesc ce-am scris. Fac douã, trei adãugiri si cobor la parter, acolo unde ai mei pregãtiserã bradul, semn cã în curând vine si pe-aici Crãciunul, cu frumosul pe care-l poate aduce el oriunde si la oricine. Adorm într-un târziu. Visez frumos.Visez. Se face cã mã trag cu schiurile. Alunec printre fulgi, cad, mã ridic, cad iar si-ntind mâna sã mã ajute cineva. Schiorii trec pe lângã mine si parcã vor sã mã striveascã. Într-un târziu, mã scoate din ambuscadã un tânãr îmbrãcat în negru, înalt, foarte înalt. Îmi zâmbeste si-mi aratã la cãpãtâiul pârtiei o parã jucãusã care se tot îndepãrteazã si-si pierde forma de om, lãsând în urmã un rânjet rãu si fum înecãcios, fum si-atât.
