Speranta noastrã, România voastrã!
de Vârlan Teodora Elena
SPERANTE Peste 50 de elevi din judetul Vaslui au demonstrat cã mai existã sperantã în România. Speranta sunt ei, cei care au învãtat sã gândeascã liber, sã analizeze si sã descifreze o societate si o tarã care, deocamdatã nu are prea multe oferte pentru ei. În ciuda acestor premise, cei 50 de curajosi si-au arãtat disponibilitatea de a înfrunta tot ceea ce îi dezamãgeste aici. Sunt adolescenti, sunt frumosi, sunt inteligenti, iar gândurile lor a trebui sã ne inspire pe toti. Începând de azi, Vremea Nouã vã propune, în fiecare zi, câte un eseu al celor mai talentati dintre ei. Astãzi vã invitãm sã lecturati eseul Teodorei Elena Varlan, Locul III la Concursul organizat de PNL Vaslui.
„Pe-un picior de plai,pe-o gurã de rai…”
Aici sunt muntii, de-o vârstã cu cerul si marea, iar salbele de râuri alunecã spre deltã, încercând sã se regãseascã, într-o nouã „creangã de aur”… În ochii plini de luminã ai oamenilor se rãsfrânge verdele crud al primãverii, „mugur alb si roz si pur,vis de-albastru si de-azur”.
România e încã tânãrã!…, asa spunea Preotul din sat…Dar ei, tãranii stiu cel mai bine adevãrul. Adevãr pe care îl vãd în fiecare an, pe câmp, si simt cã seva din copaci e tot mai slabã, cã aurul din grâu îsi pierde strãlucirea. Atunci românul îsi aminteste doina cioplitã cu dalta în poalele Carpatilor si cântã… iar pãsãrile amutesc.
„Vesnicia s-a nãscut la sat”. Acolo mã întorc de câte ori mi-e dor de mine, mi-e tare dor! În septembrie, tãranii încarcã Toamna în carele grele ce pornesc spre oras. Orasul acela în care verdele rugineste pe lângã trotuare, iar ziua se stinge, pãlind în fata neoanelor viu colorate… În satul în care s-a adãpostit vesnicia, seara, la sezãtoare, bunica a tesut cerul si stelele. A mãiestrit apoi printre ele,din flori de nu-mã-uita, Constelatia mea.I-a dat mamei cerul si mama mi-a acoperit inima cu el. Îmi plãcea sã mã joc, în noptile triste, cu stelele,licuricii copilãriei mele… Dar tata a trebuit sã vândã cerul, când a plecat sã mã apere… Acum e cerul tuturor, dar eu stiu cã, departe, acolo sus, mã vegheazã, din vesnicia satului, Constelatia mea.
În mai, primãvara ne potopeste în floare si tara se zãmisleste în „limba poezeascã”. Tãranii, înfrãtiti cu pãmântul ucis de bombe, scriu, cu mâinile lor trudite, direct pe cer, doina istoriei lor;si constelatia mea se simte ocrotitã . Tara e pângãritã de picior strãin si tata se duce la armatã, sã le spunã cã România e una singurã si e toatã a noastrã. „Sã nu-mi fac griji”, zice, „si sã-l astept”. Rãmân,ocrotitã de iubirea lui,si îl simt aici, printre licuricii si stele… Dar rãzboiul nu ne-a dat nimic bun…Un izvor nesecat de lacrimi fierbinti mamei, un pumn de gloante strãine tatei, iar fratilor mei un petec de hârtie, în care vorbe seci le picurau în suflet sfârsitul… Mi-e dor de tata, de satul mereu tânãr, mi-e dor de copacii fãrã pãdure! Si-n dorul meu am strâns de toate: dor de casã, dor de râuri, dor de munte si de grâu, dor de ieri si dor de mâine, dor de ce-as fi vrut sã fiu… De asta dorul meu e „cel mai adânc dintre doruri,e dorul dor”.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Întotdeauna pretuiesti mai mult ceva ce ai pierdut. Am învãtat asta. Trãiesc însã cu spaima cã va veni ziua când nu voi mai avea ce pierde. Mã tem cã va veni momentul în care va trebui sã plec, sã las în urmã toate amintirile din casa copilãriei mele : camera tapetatã cu stele, pe care, atât de mult timp,am numit-o „a mea”,felii de viatã, prinse între ramele stinse, paleta de culori aninatã la butonierã, biletele uitate într-o scoalã generalã,demult pãrãsitã… Stiu cã oricât mi-as dori, nu voi putea lua cu mine tîncul jucãus al bunicului, florile de salcâm pe care le mâncam, primãvara, cu prietenii, porumbul,copt pe cãrbuni,furat din curtea vecinilor, mireasma complice a teilor care mi-au binecuvântat întâia poveste de iubire. Va fi, dacã va fi, o plecare chinuitã, pentru cã sufletul meu va plânge mereu dupã cei rãmasi în urmã, într-un pãmânt în care îsi vor gãsi, poate, „în marea trecere”, linistea.
M-am gândit de multe ori cã plecarea e ultima solutie, cã nu am altã cale, dar de fiecare datã mi-am amintit cã nu tot poporul unei tãri poate pleca si mi-a fost rusine. M-am simtit vinovatã fatã de cei care aleg sã rãmânã aici, legati pentru totdeauna de pãmânturile lor încãrcate de amintiri, fãrã viitor, si am avut mereu senzatia cã îi trãdez. În fond, eu nu am fãcut nimic sã îndrept lucrurile, dar îmi pregãtesc plecarea; am saisprezece ani si sunt deja convinsã cã visul meu nu este aici, rãtãcind undeva,între Carpati, Dunãre si mare.Atât de Mare si atât de Neagrã,uneori. Sunt ca un soldat care si-a uitat Jurãmântul si dezerteazã în fata unei misiuni. Mã doare cã România nu mai aprinde patriotism în sufletele fiilor ei, mã doare,pentru cã nu înteleg de ce…
În încercarea disperatã de a smulge din istorie paginile hulitei „epoci de aur”,am clãdit o democratie surogat,care înaltã Drapelul cu mâna,nu cu sufletul,care nu se rusineazã când oamenii, opriti pe stradã si întrebati, nu stiu sã rosteascã o strofã din Imnul national.Mã uit cu invidie la filmele americane,la felul în care un popor mândru încremeneste în pozitia de drepti,salutându-si stindardul. Ei ce au în plus?Îsi iubesc tara,sunt mândri cã sunt americani.Si atunci mã întreb : patriotismul este un lux pentru cei sãraci si o obligatie pentru cei bogati?Este legat de forma de guvernare?Este determinat spatial si temporal? Nu este,oare,dragostea de tarã medalia de aur din zborul de zeitã al Nadiei,din racheta fermecatã a lui Ilie Nãstase,din sutul ucigãtor al lui Hagi?Nu este oare plutirea Pãsãrii Mãiastre a lui Brâncusi sau permanenta cãutare în labirintul sinelui a lui Mircea Eliade?
România e tara contrastelor, locul în care nu ai timp sã te gândesti la mâine, pentru cã nu stii cum se va termina ziua de azi. Ne zbatem sã gãsim un loc de muncã(si n-ai nicio sansã dacã esti trecut de patruzeci de ani), ne pierdem rãbdarea în fata cozilor ce ne sfideazã gloria trecutului, ne umilesc ghiseele aglomerate, în care functionari obositi ne programeazã mereu „pe mâine,pe mâine”(desi pentru unii, „mâinele” se terminã astãzi), ne este groazã sã mergem la medic, pentru cã stim cã nu avem suficienti bani, visãm cu ochii deschisi în fata magazinelor second-hand, unde sperãm cã vom gãsi ceva care sã ne dea iluzia cã purtãm lucruri strãine…Mã doare încercarea mamei de a-si ascunde neputinta.atunci când îmi spune cã ananasul nu face bine,iar cãpsunile sunt pline de E-uri.
Asta este tara mea? Tara în care o cinã în familie se transformã într-o ceartã pentru cã preturile au crescut si probabil nu vom mai avea bani de mâncare? Îmi privesc în fiecare zi pãrintii si realizez cã le este din ce în ce mai greu, cã muncesc tot mai mult, cã nu dorm noptile… Si mã întorc mereu în camera mea,aceeasi camerã îmbrãcatã în stele-licurici,mã aplec deasupra caietelor si scriu…Scriu,ignorând lacrimile care împrãstie literele, spunându-mi mereu cã va fi bine,cã voi reusi în final sã fiu cine vreau. În realitate, stiu cã îmi va fi imposibil sã rãmân „eu”, pentru cã viitorul României e tot mai diluat.Am ajuns sã fiu tratatã cu superioritate pentru cã nu stiu sã înjur,mai ales de mamã,iar colegii mei mã privesc sceptic-rece atunci când refuz sã fumez.De multe ori mi-e rusine cã sunt normalã,cã îi respect pe ceilalti,cã-mi iubesc prietenii si mã simt bine când cei dragi mie sunt fericiti.Dar ce mai înseamnã, astãzi, fericirea?Sã am totul fãrã sã fac nimic,sã mã golesc de sentimente si principii?
Trãiesc în România si zilnic mã lupt cu ea. Nu mai conteazã cine cîstigã si cine pierde, luptã sã fie(desi am senzatia cã sunt vesnicul perdant)! La asta,la luptã, ne pricepem toti, ca si la football… Oare când vom întelege noi,românii,cât de usor se poate rãmâne fãrã trecut,limbã,viitor. De ce trebuie sã ne topim de dor,de cel mai adânc dintre doruri, care e doar al nostru, al românilor? Nu vreau sã sufãr de dorul dor, nu vreau sã mã compleseascã iubirea de iubire! Vreau sã am siguranta cã, mâine, aceastã nouã generatie se va trezi si va izbucni la suprafatã, plinã de idealuri pe care este gata sã le urmeze…Vreau sã am încredere cã vor reusi cu totii, cã tinerii de mâine vor avea o Românie renãscutã, gata sã le sustinã planurile de viatã. Dar România mã dezamãgeste…
Nemultumirea este atitudinea mea zilnicã, protestul,singura formã de comunicare, iar revolta mã transformã într-o rebelã. Am alte pãreri decât cele risipite în cãrti,decât cele clamate „pe sticlã”, înot împotriva curentului si îmi asum riscul. Riscul de a fi altfel, de a fi uneori oaia neagrã si asta îmi dã safisfactie, satisfactia cã nu mã las înfrântã, cã reusesc sã rãmân eu într-o masã amorfã. Si dacã am noroc, mã voi regãsi, desi mã trezesc, mereu si mereu, în aceeasi Românie, tara contrastelor, hulitã si iubitã, condamnatã si pãrãsitã si, totusi…România mea.
Tristetea muntilor
fãrã pãdure,România mea!
Misterul nerostit al Sfinxului strãbun,România mea!
Limpezimea ochilor mei de Voronet,mândria de a fi vãzuti din ceruri,în mãretia Casei fãrã nume,
România mea.
„Cel mai adânc din doruri,dorul dor” si satu-n care doarme vesnicia,
Tot România mea!
De ce nu plec,de ce-o iubesc?
Pentru cã Ea sunt Eu!
Pentru cã Ea e doina ce-mi adie-n pãr si cântul mângâios al mamei mele,
E zâmbetul copilului bãlai ce-alungã norii negri de furtunã
Si limba, „ca un fagure de miere”,în care suntem tari,doar împreunã.
„Si pentru cã toate acestea”, si multe altele,
„Trebuiau sã poarte un nume,un singur nume”
Li s-a spus România.
Vârlan Teodora Elena,
Colegiul National Cuza-Vodã
Clasa a IX a F
