de Diaconu Mãdãlina Geta
Speranta noastrã, România voastrã!
SPERANTE Peste 50 de elevi din judetul Vaslui au demonstrat cã mai existã sperantã în România. Speranta sunt ei, cei care au învãtat sã gândeascã liber, sã analizeze si sã descifreze o societate si o tarã care, deocamdatã nu are prea multe oferte pentru ei. În ciuda acestor premise, cei 50 de curajosi si-au arãtat disponibilitatea de a înfrunta tot ceea ce îi dezamãgeste aici. Sunt adolescenti, sunt frumosi, sunt inteligenti, iar gândurile lor a trebui sã ne inspire pe toti. Începând de azi, Vremea Nouã vã propune, în fiecare zi, câte un eseu al celor mai talentati dintre ei. Astãzi vã invitãm sã lecturati eseul Mãdãlinei Diaconu, mentiune la Concursul organizat de PNL Vaslui.
România. Si iatã cum sufletul este iarãsi nãvãlit de mii de sentimente contradictorii, ca de fiecare datã când constiinta îndrãzneste sã rosteascã acest cuvânt.
Gânduri, idei, frânturi din propiile amintiri dar si mai multe din ale altora roiesc în jurul acestui substantiv propriu, împiedicându-mã sã îmi formez o imagine clarã a propriei patrii. Prin ochii care dezvãluie un suflet încã imatur, România apare acoperitã de un val de povesti si ipostaze pozitive si negative deopotrivã care, din imposibilitatea de a fi ignorate, deformeazã adevãratul chip al tãrii mele. Momentan pot descrie România doar din cele vãzute si auzite de altii si prea putin din propria experientã care este departe de a fi vastã. Balanta judecãtii mele este încã în echilibru si, desi talerele sale de abia au început sã cântãreascã, mintea-mi fragedã si-a format o pãrere despre societatea în care trãiesc.
“Tara tuturor posibilitãtilor”. Cliseu care. îl aud aproape zilnic. Societatea, de obicei, acapareazã individul, impunându-si propriile idei si conceptii. Insul este obligat sã se supunã, modelându-si gândirea în functie de mentalitatea colectivului. Cu timpul, aceastã etichetare a României a devenit pentru multi un adevãr general valabil dar eu, în încãpãtînarea specificã vârstei, refuz sã accept aceastã prejudecatã tipic româneascã.
Nu, România nu este tara în care orice urgie este posibilã la fel cum nicãieri pe Glob nu vom gãsi un loc plin de lapte si miere. Cred cu fermitate cã orice lucru, om, tarã are pãrti bune si rele si sunt sigurã cã tara mea nu face exceptie.
Îmi iubesc tara si spun asta fãrã a fi coplesitã de un sentiment de patriotism fanatic, astãzi aproape inexistent în sufletele compatriotilor mei. O iubesc pentru bogãtiile si frumusetea sa si pentru toate traditiile si obiceiurile care ne fac pe noi, românii, deosebiti printre celelalte popoare de pe Terra. Îi iubesc si pe români, sau, mai bine zis, o anumitã categorie: aceia care pleacã de la locul de muncã bucurosi cã si-au îndeplinit cu succes sarcinile, aceia care sunt onesti si generosi si care, cu umorul caracteristic, trec peste greutãtile vietii având, în acelasi timp, crestinismul puternic înrãdãcinat în suflete.
Desigur, nu obiectivismul este cel care îmi dicteazã sentimentele. Îmi iubesc tara pentru cã este a mea si a pãrintilor mei, pentru cã aici am crescut si aici mi-am format o lumea a mea. Cu toate acestea, nu mã pot preface cã pãrtile rele nu existã si cã plaiul mioritic este unul de basm.
Se spune cã trebuie sã privim jumãtatea plinã a paharului, dar personalitatea mã împiedicã sã mã complac si sã mã multumesc doar cu jumãtate din potential. Nu pot sã bag capul în pãmânt si sã cred cã o sã fiu în sigurantã. Sunt multe lucruri pe care le-as schimba în România, mai exact la români, la mentalitatea lor cãci cred cu tãrie cã modul de gândire deosebeste fundamental un popor.
Desi de-a lungul secolelor românii au trecut prin multe încercãri dificile, se pare cã firea delãsãtoare si conformistã s-a transmis din generatie în generatie. Nu poti progresa dacã nu îti doresti acest lucru, dacã nu îndrãznesti sã ai vise si sã le urmezi. Românul se multumeste mereu cu ceea ce i se dã si refuzã sã spere la mai mult, desconsiderându-se continuu. Am avut ocazia sã cunosc tineri din alte tãri si diferentele de caracter s-au fãcut imediat remarcate.
Refuz sã cred cã suntem mai prejos de celelalte popoare. Suntem cu totii oameni si nu îl poti judeca pe cel de lângã tine în functie de nationalitatea sa. Am dovedit de nenumãrate ori cã suntem capabili de lucruri mãrete în diferite domenii. Totul este sã îndrãznesti sã speri si sã fii pregãtit sã risti.
Din pãcate pentru România, tinerii, singurii care au puterea de a schimba ceva, aleg sã îsi caute fericirea în afara granitelor. Noul, necunoscutul, misterul, au fascinat dintotdeauna fiinta umanã care va tinde mereu sã creadã cã un mediu nou în care neprevãzutul este la fiecare pas are mult mai multe de oferit decât rutina, obisnuitul, viata cotidianã care nu ne mai poate surprinde cu nimic bun. Speriati de un sistem care, practic, nu le oferã nici o optiune demnã de luat în seamã, mii de studenti aleg calea usoarã, plecarea, pentru cã este mult mai simplu sã lasi o problemã nerezolvatã decât sã cauti o solutie echitabilã, mai ales în cazul de fatã.
Acum, când mintea îmi face în continuu planuri pentru viitor, când deseneazã zeci de schite care vor sfârsi mototolite si aruncate într-un colt al subconstientului, pe biroul constiintei au rãmas douã mari planuri de lucru cu abordãri total diferite. Întrebarea fundamentalã rãmâne aceeasi: “Sã încerc sau nu? Am vreo sansã sã schimb ceva sau ar trebui sã dau frâu liber egoismului si sã urmez exemplul tinerilor plecati în Marea Britanie, Olanda sau Danemarca?”.
Gândul unei depãrtãri definitive de locurile natale mã îngrozeste, dar iau în calcul posibilitatea efectuãrii studiilor în strãinãtate pentru ca, ulterior, sã mã pot întoarce pentru a schimba ceva. Neobosita constiintã, însã, lucreazã neîncetat si nu se stie când pe biroul ei vor trona alte planuri total diferite de cele care astãzi si-au primit atributul de “principale”.
