Speranta noastrã, România voastrã!
de Alexandra Liliana Popa
SPERANTE Peste 50 de elevi din judetul Vaslui au demonstrat cã mai existã sperantã în România. Speranta sunt ei, cei care au învãtat sã gândeascã liber, sã analizeze si sã descifreze o societate si o tarã care, deocamdatã nu are prea multe oferte pentru ei. În ciuda acestor premise, cei 50 de curajosi si-au arãtat disponibilitatea de a înfrunta tot ceea ce îi dezamãgeste aici. Sunt adolescenti, sunt frumosi, sunt inteligenti, iar gândurile lor a trebui sã ne inspire pe toti. Începând de azi, Vremea Nouã vã propune, în fiecare zi, câte un eseu al celor mai talentati dintre ei. Astãzi vã invitãm sã lecturati eseul Alexandrei Popa, Locul II la Concursul organizat de PNL Vaslui.
,,Fiecare om are o patrie. Restul sunt tãri.”
Existã aici, în acest vârf de creion, destulã culoare adunatã într-un gri încât are puterea de a strãbate hârtia si totodatã sansa de a minimaliza distantele. Reusesc sã identific, dintr-un amestec centripet de gânduri si implicare, locatia nedefinitã si probabil prea putin definitorie – a unui colt de tarã – Vaslui. Având avantajul unei viziuni încã neinfluentate si nemanipulate din punct de vedere social, cultural, politic, etnic, îndraznesc sã scriu despre o Românie care as dori sã nu atragã uimirea. Cãci vã invit – dacã sunt încã dubii, la o conversatie sincerã, dezinvoltã, vã informez – dacã nu se stia deja, vã amintesc – dacã s-a depus pojghita unei fine indiferente, cã România despre care voi vorbi nu este doar a mea, ci a tuturor românilor.
Si consider cã este impropriu spus ,, despre care voi vorbi”, pentru cã simt cã însusirile îmi sunt smulse din ochi, din suflet, din constiintã. Este a tuturor, în egalã mãsurã, dar mã încumet sã o numesc ,,a mea”, întrucât din propria viziune vã culeg si vã dãruiesc curajul, meleagurile patriei si identitatea nationalã, toate din cufãrul neîntrebuintat al tãrii mele.
Celor care au iubit mãcar pentru un moment cultura româneascã si au tratat-o ca bogate siroaie de autenticitate si eliberare artisticã, venind din rana deschisã a cunoasterii românesti – lor le închin aceste rânduri. Celor care au înteles demnitatea , patriotismul si n-au sacrificat libertatea spiritului, credinta, valorile, pãstrând valabil si viu ,,Desteaptã-te, române!” – lor le multumesc pentru neînclinarea sperantei.
Pentru combaterea ideii pierderii tintei în perspectivã generalã, consider necesare douã tipuri de oameni: cei care salveazã si cei care sperã. Indiferent de nereusita unora, rãmâne în picioare, pe jumãtate treazã, provocarea pentru cel de-al doilea cap compatibil împrejurãrilor. Uneori, în pragul unei crize de identitate anticipate, apelez la modelul biblic Iov care, dupã încercarea la care a fost supus de Dumnezeu de a i se lua toate lucrurile materiale, pãmântesti, nu cade în deznãdejde si îsi acceptã viata cu cea mai mare demnitate. Aici, viata este mai mult decât suficientã pentru aspiratiile omenesti, din viatã se regenereazã viata însãsi. Astfel, dacã am aplica acest exemplu în situatiile de zi cu zi, am reusi sã vedem dincolo de prejudecãti, lãsând loc unor lucruri ce pot fi înfãptuite acum, de oameni pe care suntem datori sã-i sprijinim.
Si întãresc, suntem datori fie din lipsa proprie de dinamism si implicare, fie dintr-o incapacitate nativã. Se uitã adesea cã în spatele lat, greoi si împietrit al puterii actuale existã si dintr-aceia care au ceva de spus, cuvintele devenind fapte în urechile unui receptor pe mãsurã. Astfel, vã rog, în vocea nehotãrâtã a generatiilor urmãtoare, nu ne întoarceti spatele!
Se pot îndrepta lucruri, mentalitãti si perspective printr-o perspectivã limpede, curatã si nealteratã. Consider cã în aceastã situatie plecatul nu reprezintã nicidecum o solutie, cãci un pacient se poate vindeca si prin autosinteza de anticorpi, printr-un tratament fabricat în întregime în interior. Îndreptarea comportamentului social, cultural, economic detine atentia oamenilor cu adevãrat interesati de directia pe care o urmeazã tara, si salvarea trebuie ajutatã, construitã, împãrtãsitã. România mai este o Românie a amintirilor mostenite sau trãite, fiecare umbrã de oras apãsând printr-o constiintã curatã, a altor vremuri si oameni, a atâtor vremuri si oameni! Duce cu ea, de asemenea, si valoarea de ,,patrie”, încãrcatã la rândul ei cu multã, multã durere si luptã. Mãcar pentru acestea sã o lãsãm sã trãiascã în hainã albã, nepãtatã, sã se potriveascã în fiecare primãvarã cu albul florilor de cires.
Un poet bârlãdean scria : ,,Am sânge turc, grec, albanez si român. De la turci am luat nebunia, de la greci inteligenta, de la albanezi curajul si de la români puterea de a îndura”. Aceste vorbe dragi mie concentreazã esenta trãirilor poporului român din cele mai vechi timpuri, dar a nu se întelege gresit. Cãci în aceastã ,,putere” superioarã altor natiuni nu intrã lasitatea sau capul plecat. Sã tinem seama despre glorioasele izbânde de-a lungul timpului împotriva multor popoare cotropitoare si în contadictie religioasã; însã asupra acestor atacuri, România a transmis veacurilor din urmã cutezanta de a rãmâne drepte, netocite. Tãria de a îndura acumuleazã ,într-un fel, si nebunie , si inteligentã, si curaj.
Asadar, România mea se contureazã nu atât prin prisma prezentului respins de multi, ci din perspectiva transmiterii identitatii clar definite, a luptei pentru pãstrarea valorilor nationale si a dãruirii unor oportunitãti variate generatiilor viitoare. În tara mea, si pentru mine s-a cîstigat, în 1989, dreptul cuvântului liber, neîngreunat de stirbirea culturalã si de degradarea moralã a omului social. Acest drept a devenit o responsabilitate, urmând ca acum sã reprezinte în mod cert o obligatie, si anume aceea a rãscumpãrãrii revolutiei cu o nouã fundatie pentru România urmãtorilor ani. Este posibil ca aceastã fundatie sã-si fi ales deja structura, rãmânându-ne o contributie la ridicarea steagului.
În toate acestea nu am urmãrit decât o scãpare a României pe care o doresc încã a dumneavoastrã, a mea si mai ales a celor care îi doresc integritatea. Nu doresc sã impun niciun concept nou de ,,patrie”, nici ceva ce nu s-a spus deja de oameni simpli si intelectuali, deopotrivã. Am strecurat, nu printre convingerile dumneavoastrã, ci printre rândurile mele, idei ,,made in Romania”, cu un ton mai mult temãtor pentru viitorul tãrii decât intrigat. Si ca o întelegere pentru cei plecati de acasã, gãsesc o rupere mult mai dureroasã decât ce e aparent. Mã agãt de cuvintele pionierului aviatiei mondiale, Traian Vuia :
,, Mã duc, mamã, departe la Paris, dar lasã mamã, sã nu-ti parã rãu; cã am sã vin de acolo în zbor sau n-am sã mai vin niciodatã acasã” , pentru a pune în luminã iubirea de tarã, singurul loc cãruia i se poate atribui substantivul ,,acasã”. Plecarea urmãreste scopuri mult mai nobile decât simpla înstrãinare, de ea depinde întoarcerea însetatã pe locurile natale, cu gândul în dor de vindecare. Putini sunt cei care revin în România si aleg sã rãmânã;ceilalti stabiliti definitiv in diaspora sunt înzestrati cu nebunie de-si pãrãsesc tara fãrã sã-i lase loc de iertare, cu inteligentã prin care ridicã renumele national, împletit cu recunoscutul suport strãin, cu mult curaj, de se încumetã sã-si ridice din nimic o nouã viatã. Mã opresc aici, observând puterea de a îndura pe care ei nu o mai au, au lãsat-o în urmã ca o stafetã. Este aici o depãrtare despre care nu îmi permit sã bãnuiesc sentimente, întrucât sunt departe de a le cunoaste si aprofunda.
Dupã cum cãrarea libertãtii s-a tatonat cu multe vieti, sã militãm la rândul nostru nu pentru imediata bunãstare, ci pentru o resuscitare care, desi nu ne va asista, mãcar o vom sti a noastrã din temelii. Chiar acum, i-as dedica acestui pãmânt înversunat tot geniul românesc recunoscut sau pierdut în istorie, i-as scrie, dintr-un colt de tarã, cã desi urmele pasilor multora s-au rãtãcit peste Dunãre, tot lui îi revine tumultul sufletului românesc. Iatã cã îi scriu totusi aceste lucruri, dar nu stiu dacã se cuvine sã îl înstiintez curând…cãci s-ar ridica mai biruitor decât orice tentativã de supunere si cãpãtuialã. Este nevoie neapãrat de parvenitism si coruptie?! Poate pentru evitarea altor adevãruri – da, dar nu stiu dacã este nevoie de atâta parvenitism si coruptie, îmbrobodite în minciunã traditionalã.
România mea alunecã încet într-o ceatã a vremurilor, nu vreau sã dau crezare gândului cã nu într-un timp îndepãrtat sansa mi se va stinge, dar rãmân aici cu Ea, sã-i leg umãrul agonizant.
Cine îmi va lua stafeta mai departe? Dumneavostrã. Nu fac distinctie de vârstã, nu numai celor tineri as dori sã adresez îndemnul, ci tuturor celor care cred în România.
