Speranta noastrã, România voastrã!
de Delia Nebunu
SPERANTE Peste 50 de elevi din judetul Vaslui au demonstrat cã mai existã sperantã în România. Speranta sunt ei, cei care au învãtat sã gândeascã liber, sã analizeze si sã descifreze o societate si o tarã care, deocamdatã nu are prea multe oferte pentru ei. În ciuda acestor premise, cei 50 de curajosi si-au arãtat disponibilitatea de a înfrunta tot ceea ce îi dezamãgeste aici. Sunt adolescenti, sunt frumosi, sunt inteligenti, iar gândurile lor ar trebui sã ne inspire pe toti. Începând de azi, Vremea Nouã vã propune, în fiecare zi, câte un eseu al celor mai talentati dintre ei. Astãzi vã invitãm sã lecturati eseul Deliei Nebunu, Locul I la Concursul organizat de PNL Vaslui.
De cele mai multe ori, când se vorbeste despre patriotism, fondul este estompat, rãmânând cuvinte cu reflexii rosu-galben-albastre – doar forme fãrã fond. Patriotismul are rangul de sentiment, cãci este o subdiviziune a iubirii: iubirea de tarã. Si cum este dificil sa vorbesti despre orice fel de formã a interioritãtii, discursul patriotic trebuie sã fie însotit de asumarea unui risc care stã într-un echilibru fragil: fie exprimi, fie faci cunostintã cu esecul. Asadar, scriu, am tahicardie si picãturi de sudoare îmi inundã fruntea si palmele. Nu îmi este usor sã convietuiesc cu posibilitatea ce tinde vertiginos spre probabilitate a esecului.
Plecând la drum cu asumarea riscului în rucsac, am decis sã prezint întâi de toate tabloul pe care l-as picta dacã mâine dimineatã m-as trezi Nicoleta G. . Nu, în nici un caz Nicoleta Gutã, ci Nicoleta Grigorescu: reîncarnarea femininã a fondatorului picturii române moderne. Tabloul este de la bun început eteroclit, cãci pictorita se aflã la limita dintre douã vârste, în pragul unor experiente derutant de initiatice si într-o Românie dezorientatã.
Tabloul meu are ca element central o insulã de cãldura, extrovertire si energie, de latinitate, într-o mare slavo-ugrica. Da, exact, România. Noi, oamenii, murim dacã ne hrãnim exclusiv din realitate, existenta noastrã fiind dublatã de fantastic, asa cã voi introduce în tablou si elemente suprarealiste, magice. Succedând imaginii panoramice, cadrul se adânceste într-o miscare de tip fractal. Închide ochii. Nu îi deschide încã, nu am ajuns. Gata. Esti acasã. Limba românã, pãmântul românesc. Revolta fondului nostru nelatin produce câteva confuzii, totusi, cu sigurantã stii unde te afli.
Pete de oranj aruncate de un vitalism adolescentin se suprapun unui fond cenusiu. Se contureazã figura oamenilor care au plãmãdit fiinta mea si un cadru opulent prin bogãtia naturii. Retin acum o incursiune în patrimoniul cultural si natural românesc împreuna cu învãtãtoarea, cãci am întâlnit un grup de turisti strãini profund impresionati, iar eu, profund impresionatã de impresionarea lor. Mâinile mirãrii trãgeau cu îndârjire de pielea din jurul ochilor lor, acum mai mult decât bulbucati.
Desigur, nu am uitat de fundalul monocromatic. Acest cenusiu este prezent în orice atom, om, comunitate, civilizatie. Fiinta umanã este prin definitie un amestec nedecantabil de bine si rãu. Totodatã, un tablou numai în culori violente oboseste ochiul si nu ar fi nicidecum o proiectie fidelã. Aceastã parte a tabloului meu are farmecul si contributia sa la viziunea unitarã a pictorului. Cenusiul îsi gãseste formã de reprezentare în limba românã într-o abundentã lexicalã grotescã: lichea, ticãlos, pisicher, ciocoi, parsiv, infam, mârsav, împelitat. Si acestia sunt numai determinanti adjectivali, fãrã sã însir cuvintele pentru actiunile întreprinse sau cele pentru obiceiuri si traditii.
Tabloul are fundal si personaj principal. Totusi, mai rãmâne ceva ce, si eu, pictorul, am pus în plan secundar. Dar e intentionat, cãci prin psihologia inversã dupã care multi dintre noi functionãm, vreau doar sã scot în evidentã si sã mãrturisesc – e elementul meu preferat. Nu îl pot lãsa dezvelit, cine vrea sa îl vadã, trebuie sã îl caute. Este vorba despre intelectualul român. Culoarea aleasã? Pata discretã, ce tinde spre punct si care nu se vrea observatã în trecere, are o nuantã indefinibilã, creînd o iluzie opticã de variabilitate, în raport cu învãlmãșeala cenusie.
Conchizând, am certitudinea cã granita dintre tãri e o delimitare formala impusã de circumstante istorice, politice, economice, cã oamenii se schimbã precum clima în functie de coordonatele geografice si repudiez orgoliul national ce impune dispretul fatã de alte natii. În fond, însã, picãturile de ploaie sunt aceleasi, fie ele stropi de rouã, oceane, fulgi de nea sau ghețari, iar Soarele e pentru toti. Afirm rãspicat „România mea”, întrucât posesivitatea aceasta vine din întrepãtrunderea esentei fiintei mele cu seva pãmântului românesc. Tara aceasta este sursa amintirilor mele dragi, iar pledoaria mea vizualã este, în cele din urmã, o declaratie de dragoste. Te iubesc, Românie!
