Silviu Georgescu
România lucrului bine fãcut este admirabilã, e sublimã, pe retelele de socializare, dar lipseste cu desãvârsire în realitate.
Mã aflu aici pentru a patra oarã în cei patru ani si jumãtate, de când m-am mutat pe alte meleaguri. E o experientã interesantã de fiecare datã când mã întorc. Obisnuit de câtiva ani cu bunãstarea din Vest, cãlãtoriile în România sunt adevãrate aventuri pentru mine, nu vreau sã scap niciun detaliu.
Am aterizat la Otopeni la ora trei dimineatã, m-a asteptat frate-miu mai mare: hai la mine. Nu merg, zic. Du-mã la Garã, am tren la ora sase, la 11.30 sunt în Vaslui. Trec pe la tine când mã întorc, voi sta mai mult, promit.
Nu-mi place sã merg în vizitã, mai ales la rude. Mã copleseste ospitalitatea cu care sunt tratat, pânã la refuz, devine enervant. Mai ales la frate-miu, unde se gãteste de zici cã e Pastele în fiecare zi. Amândoi, el si cumnatã-mea, mã îndeamnã, aproape cã mã obligã sã mãnânc. Degeaba le zic cã eu nu prea mãnânc, consum tot atât cât mãnâncã cei doi copii ai lor. Adicã, aproape nimic, tinând cont de faptul cã bãiatul are vreo cincisprezece luni, iar fata sapte ani. În fine, sunt cel mai prost oaspete si nu am antidot.
Reusesc sã scap de popasul nedorit, taxi-ul ne duce la Gara de Nord. Soferul e un amic al fratelui, asa cã sunt politicos si fac conversatie. Politicã, ce altceva? Mai ales cã duminicã va avea loc turul doi al prezidentialelor. Omul nostru vorbeste mult, nu zice nimic însã. Aceleasi clisee, nu pare a fi un taximetrist mai rãsãrit. Se uitã la mine prin oglinda retrovizoare în timp ce-mi vorbeste, asa cã trebuie sã mã uit la el, ochii-mi mai scapã pe câte un banner cu cei doi candidati, sau pe vreun graffiti din care reusesc sã citesc doar “ libertate” sau “hotii”. La un semafor, ne întâmpinã un cersetor, aparent tânãr, frate-miu îi dã cinci lei, acesta zice bodaproste si se duce la masina din spate.
Ajungem la Garã, salutãri, urãri de bine, la revedere. Rãmân singur, ceea ce îmi doream. E aproape ora patru, casa de bilete e închisã. Astept, nu e nicio problemã, se deschide în vreo jumãtate de orã, îmi zice un agent de pazã.
Gara de Nord pare o scenã desprinsã din filmele rusesti de rãzboi de la începutul secolului douãzeci. Totul e sumbru, cenusiu, oameni îmbrãcati sãrãcãcios care îsi discutã ofurile. Evident, patrule de politie si de agenti de la firme de pazã care vegheazã la mentinerea linistii din Garã. Si chiar e liniste, cã pot auzi zgomotul de seminte decojite între dinti iar apoi scuipate pe gresie de cãtre doi agenti de pazã.
E semiîntuneric, nu iese nimic în evidentã, doar restaurantele McDonalds si KFC, care par închise amândouã. Mã îndrept spre sala de asteptare. E plinã de oameni sãraci care stau la cãldurã. Caut sã mã îndrept spre iesirea din Garã, sã fumez. Mã uit mai bine în jur, câtiva oameni pufãie nestingheriti chiar în incintã. Uitasem cã la noi se poate. Nu-s prea sigur, însã mã linistesc când observ scrumierele amenajate. Mi se face dor si-mi aprind si eu una acolo.
S-a deschis sala casei de bilete. Vreo douã persoane s-au bãgat la adãpost înãuntru, afarã e foarte rece. Un politist de la Transporturi intrã în vorbã cu un agent de pazã: nici bine n-ai deschis si au si tãbãrât înãuntru, a? Îmi dau seama cã vorbeste de cei fãrã adãpost, care stau în Garã sã se încãlzeascã.
Ies de acolo, vãd o bãtrânicã, are putin peste un metru înãltime, tine un sac menajer gol în mânã si atât. Glumeste cu un agent de pazã, acesta pare mai serios: nu intri, mamaie. De ce esti asa de rãu, îl întreabã ea cu dojanã, asteptând un rãspuns pe care nu-l primeste. Sunt multe tonomate de cafea în jur, asa cã o abordez: doriti un ceai sau o cafea? Probabil cã am folosit un ton neasteptat de politicos, pentru cã îmi rãspunde privindu-mã curioasã, în dubii: sã vã dau eu dumneavoastrã o cafea? Nu, v-am întrebat dacã vreti, vã cumpãr eu. Mã cerceteazã, uitându-se adânc în ochii mei si zice: da, dacã vreti… Cu zahãr? Da, mai dulce, rãspunde zâmbind. Singurul zâmbet pe care l-am vãzut de când am intrat în România.
Îi este vizibil frig. Are un batic de nylon pe cap, gâtul îi este gol, geacã nu are, ci doar un hanorac si o pereche de pantaloni de trening. În picioare, niste pantofiori cu talpã subtire. Nu fumeazã si nu pare a consuma alcool, se tine destul de bine pe picioare pentru vârsta si conditia ei. O invit în sala de asteptare, unde pare mai cald. Ei, da’ nu mã lasã, mamã, zice zâmbind din nou. Se referã la agentul de pazã care stã înãuntru si pãzeste intrarea. Trag de o bucatã de sfoarã care tine loc de mâner, intru si o chem înãuntru. Bãtrânica pare cã ar da orice sã stea si ea acolo, e foarte cald, probabil ceea ce are nevoie cel mai mult în momentul acela. Face doi pasi pânã la intrare, însã se resemneazã când dã cu ochii de cel care asigurã bunul mers al lucrurilor în salã: nu mã lasã. Si face pasii înapoi. Nu poate sta un pic înãuntru sã se încãlzeascã, îl întreb. Uitati, îi este frig. Bãrbatul pare un pic încurcat: pãi… nu se poate, cã închidem sala în curând, pentru curãtenie. Mã uit în jur, e plin de oameni care dorm. Pãi pânã închideti… Bine, zice. Femeii nu-i vine sã creadã, asa pare, se lipeste de peretele de lângã usã, cu mâinile la spate. Neîncrezãtoare, dar cu zâmbetul pe fatã. Observ un loc liber: mergeti si luati loc acolo, vã aduc cafeaua imediat. Prinde curaj, mai ales cã o femeie se ridicã si îi oferã scaunul, tot acolo, lângã locul gol. Multumesc, mamã, bodaproste.
Ies dupã cafea, intru si i-o aduc. Multumesc, chiar aveam nevoie de o cafea caldã, cã am înghetat de frig toatã noaptea. Nu mai pot picioarele, zice cu un accent moldovenesc. Pãi unde ati stat, întreb. Uite colo, si-mi aratã o margine a Gãrii unde e gol, nicio activitate nu pare a se desfãsura la ora aceea. Mã asez lângã ea. Da’ ce bine e aici, ce cald e. Multumesc frumos. Înghetasem de frig, am dormit pe ciment, pe sacul ãsta. Mã doare piciorul ãsta cã am avut accident, a dat o femeie cu masina peste mine, am stat în spital. Pãi si v-a ajutat, întreb. A vrut sã-mi dea bani, dar n-am vrut sã-i iau. Plângea când a vãzut cã m-a lovit si a scos o grãmadã de bani de hârtie sã mi-i dea, dar m-am gândit cã n-a vrut sã dea peste mine, asa ca las’ sã fie sãnãtoasã.
Pe companioana mea o cheama Maria Dumitrascu si e din Mãrgineni, judetul Neamt. Spune cã sotul i-a murit si cã are doar un bãiat, care i-a vândut toatã gospodãria, douã case, asa cã nu are unde trage acum, umblã pe strãzi. S-a luat cu una si a fãcut praf tot, zice. Eu sunt în Bucuresti de vreo patruzeci de ani. Am lucrat pe la oameni mari în case, pe la Iurie Darie. Ca sã-mi cresc bãiatul, uite el ce mi-a fãcut, spune, stergându-si o lacrimã. Dar eu tot tin la el, cã e copilul meu, îsi încheie povestea zâmbind. Mã întreabã de unde sunt, eu îi rãspund. Vaslui? Pe unde-i, am auzit asa, dar nu stiu pe unde e… O cred.
Intrã un agent de pazã: vã rugãm sã poftiti afarã, sala se închide pentru curãtenie. Ne conformãm. Ce bine era aici, era cald, zice ea. Pãi mergeti înapoi când se deschide, îi zic. Cu dumneavoastrã, cred cã mã lasã, mã roagã ea.
Iesim, ne loveste un val de aer rece. Eu sunt mai bine îmbrãcat, mã preocupã bãtrânica. Intrãm în holul casei de bilete, unde e la fel de cald ca afarã. Ne ducem la caloriferul de lângã usã, e rece ca Gara. Din geantã scot un sal de lânã pe care îl înfãsor Mariei la gât. Ce moale si pufos e, exclamã. Pare fericitã pentru moment, însã stiu cã îi este frig la picioare si nu suport. Îmi vine un gând în minte. Mã duc la o tigarã, stati aici, cã vin înapoi, îi zic. Mergeti, stati linistit, îmi rãspunde zâmbind.
Ies sã fumez, mã simt mizerabil. Mã îndrept spre KFC, au deschis. Câtiva tineri frumos îmbrãcati sta la mese înãuntru. Râd, par fericiti. Intru si eu, mã adresez fetei de la casã: e ok dacã invit pe cineva din Garã sã mãnânce si sã bea o cafea? Întelege întrebarea mea imediat, apoi îsi alege cuvintele cu grijã, explicând-mi cã nu e dupã cum decide ea, a primit ordine clare de sus: noi am avut probleme cu ei, fãceau scandal înãuntru, iar sefii au zis sã nu-i mai primim. Si-mi aratã spre agentul de pazã care stã la intrare. O înteleg si eu pe ea: nu e nicio problemã, o zi bunã. Si ies. Îmi dau seama cã am gresit abordarea, trebuia sã intru cu Maria deodatã si sã zic cã e o mãtusã pe care am regãsit-o dupã multi ani. Îmi propun sã procedez asa la McDonalds.
Mã intorc la ea în holul casei de bilete. Haideti sã mâncãm ceva, îi zic. Vreti? Da, rãspunde, bucuroasã cã mã vede. Pare cã are o atitudine de învingãtoare. Se simte protejatã, stie cã nimeni nu-i poate face nimic cât timp sunt cu ea si pare sã profite de asta. La McDonalds nu o întreabã nimeni nimic. Ne asezãm la masã, nu o intereseazã micul dejun pe care i l-am cumpãrat, ci doar cafeaua. Ceea ce vrea e sã se încãlzeascã, la spate si la picioare. Nu-ti cheltui banii mamã, îmi zice, multumindu-mi în continuu.
Timpul a trecut repede, se apropie ora când trebuie sã plec. Nu stiu cum as mai putea ajuta-o, îi mai dau câteva sfaturi: stati aici pe scaun si vã încalziti, pânã se deschide sala de asteptare, apoi încercati acolo, poate vã lasã. Dacã vã întreabã cineva acum, spuneti-i cã asteptati un nepot care s-a dus sã cumpere bilete. Pare multumitã. Ne strângem mâinile, ne urãm de bine si ne despãrtim. Trist.
Mã urc în tren. Miercuri dimineatã, nu prea e nimeni, câteva perechi de pensionari, vreo doi tineri si cam atât. Am locul rezervat la masã cu un bãrbat ce pare avocat dupã documentele pe care le examineazã.
Trenul se pune în miscare, dupã vreo zece minute apare controlorul. Vine la mine, se duce la colegul din fatã, apoi vine iar la mine. S-a vãzut, îi zic. Ignor damful usor de alcool. E frig, e dimineatã, îl asteaptã o zi lungã. În spatele meu, o pensionarã spune cã s-a grãbit sã prindã trenul, asa cã nu a avut timp sã meargã la casa de bilete pentru a-si stampila foaia de cãlãtorie. Controlorul aplicã legea: plãtiti bilet în tren, 150 de lei, sau vã dau jos la Ploiesti unde o sa mergeti la casã, vã stampilati foaia si veniti cu urmãtorul tren la Iasi. Femeia îsi încearcã norocul si cautã sã-l înduplece pe seful de tren: ne grãbim sã ajungem acasã, vã rog frumos. Fãrã succes, însã. Încerc si eu sã ajut: e pãcat sã plãteascã atâtia bani în tren dacã are foaie de cãlãtorie, n-ati putea pãstra dumneavoastrã foaia, tot aia e, îl întreb pe seful de tren. Nu se poate, domnule, nu ne lasã legea, rãspunde. Realizez cã nimic nu îi va schimba decizia controlorului, mã dau bãtut. Intervine cãtre mine o doamnã de alãturi: sã plãteascã, domnule. Dacã dumneavoastrã vã grãbiti sã luati autobuzul la muncã dimineata, nu plãtiti amendã? Nu am nicio replicã, mã întorc la scaunul meu. În diagonalã de pe o sacosã mã priveste Klaus Iohannis: România lucrului bine fãcut.
