CURAJOASÃ… Ziarul „Vremea nouã” continuã seria articolelor despre vasluienii care fac cinste României. Astãzi, Mariea Crâsmaru, prima femeie din lume care a efectuat cea mai mai lungã cãlãtorie pe jos. Performantele sale stau scrise în Cartea Recodurilor: 120 tãri strãbãtute, 102 verificate de Guinness si recunoscute, în jur de 300.000 de km parcusi si cel mai lung pasaport din lume: 154 pagini si o lungime de 19 m. Mariea Crâsmaru s-a nãscut în judetul Vaslui, comuna Vetrisoaia. Pe când avea aproape doi ani, pãrintii ei au hotãrât sã se mute în Bucuresti. A mai revenit apoi de câteva ori în vacante, la bunicii care îi rãmãseserã aici. Ultima oarã când a ajuns în Vaslui a fost în 1988, când a fãcut turul României. Mariea Crâsmaru a acceptat sã ne povesteascã cum s-a hotãrât sã porneascã în cea mai lungã cãlãtorie pe jos, care a fost cel mai greu moment, ce îsi mai aduce aminte de satul copilãriei, ce o mai leagã de Vaslui, dar si care este viata ei acum. Cititi un interviu cu o femeie bravã, o femeie care face cinste nu doar Vasluiului si României, ci lumii întregi. E prima si singura femeie, pânã în prezent, care a efectuat cea mai lungã cãlãtorie pe jos. A urcat la înãltimi de peste 6.000 metri, a îndurat temperaturi de -38 grade Celsius în Antarctica sau de Â60 grade Celsius si a atins cei doi poli ai Terrei: Polul Nord si Polul Sud.
Doamna Crâsmaru, ce vã mai amintiti de satul natal?
Vetrisoaia, judetul Vaslui. Mi-amintesc ulitele pline de noroi, dupã ce ploua si-l cãlcam cu picioarele goale. Mi-amintesc de bãiatul preotului, de cãpita de fân din care sterpeleam ouãle de gãinã si fãcem omletã, pe când bunica era plecatã la câmp, de jocurile cu copii pe ulite, de helesteul din marginea satului, unde ne scãldam, de colbul adunat în pletele aurii, de santul din fata casei, de prispa casei bunicilor. Uite cã mi-au dat lacrimile. De odaia bunã în care dormem, iar când nu aveam somn, o urmãream pe geam pe Aurica, verisoara mea, când se ducea pe furis sã se vadã cu drãgutul, nãsucul lipit de ochiul de geam de la bucãtãrie urmãrind picãturile de ploaie ce cãdeau de pe stuf, de mãmãliga mare pe care o rãsturna bunica pe masã si o tãia cu ata sã o mâncãm cu lapte cald, de merele verzi ce le ungea bunica cu miere de Sfântul Ilie, de vacile si caii bunicii, de bunicul meu frumos, înalt, cu ochii albastri si mustata cãruntã, ce ne aducea struguri de la vie. Plâng, as vrea sã fiu iar copil.
Vã mai leagã ceva de aceste meleaguri?
Din nefericire, doar mândria cã sunt rãzesa lui Stefan cel Mare.
Când ati fost ultima oarã în Vaslui?
M-am nãscut la Vetrisoaia, judetul Vaslui, însã, când aveam aproape doi ani, pãrintii mei s-au mutat în Bucuresti. Am mai revenit apoi de câteva ori, în vacante, însã ultima oarã când am pãsit pe meleagurile vasluiene a fost în 1988, când eram în turul României pe jos.
Cum v-ati hotãrât sã luati tara la pas?
În 1988, eram în biroul fototecii de la RECOOP (n.r. sorta diverse reclame, calendare, coperti de cãrti etc.), unde lucram sute de fotografii, diapozitive si grofoto-uri trebuiau asezate anotimpuri si teme. Luasem o pauzã, timp în care am început sã rãsfoiesc revista “România pitoreascã”. Gãsisem un articol interviu foarte interesant despre Nicolae Ghimpu, care se întorsese din înconjurul lumii, strãbãtuse cinci continente, la o vârstã înaintatã. Întâmplãrile povestite erau de-a dreptul captivante, iar întâlnirea cu el m-a adus fãrã sã vreau în proiectul turul României pe jos. Îmi aduc aminte cã nea Ghimpu m-a însotit pânã în comuna Mãnãstirea, mi-a împãrtãsit din tainele cãlãtoriei, le-am însusit pe toate, mai putin cea de a folosi autostopul. La despãrtire, îmi scrie în jurnalul oficial, printre altele, “sortii au ales bine. Drum bun, Marie, drum bun fãtucã!”. M-am încãpãtânat sã merg numai pe jos, pentru cã asa întelegeam eu cã se deplaseazã un Glob trotter, altfel spus, un cãlãtor prin lume. Abia mai târziu aveam sã-i dau dreptate lui nea’ Ghimpu, aceea cã o cãlãtorie pe jos nu înseamnã sã mergi numai pe jos. Atâta vreme cât nu folosesti o formã de deplasare proprie, te numesti cãlãtor pe jos. Dupã el sunt ciclo trotteri, moto trotteri, auto trotteri, ship trotteri si aero trotteri, unde sunt inclusi si cei cu balonul. Cu aceastã informatie, am pornit la drum pe 1 mai. Circa 3510 km parcursi numai pe jos, în 114 zile, respectat fiind traseul si data sosirii, au constituit o premierã femininã solitarã si nationalã. Cum aceastã cãlãtorie s-a desfãsurat sub egida Federatiei de Tursim Alpinism, am primit de la domnul general – Ministru al compartimentului de resort, o diplomã pentru merite deosebite aduse în activitatea sportivã. Revista “România pitoreascã”, cea a sporturilor si alte cotidiene, din momentul plecãrii si pânã la sosire, au mentionat în paginile lor întâmplãri din aceastã cãlãtorie. Între 1 mai si 23 august 1988 devenisem cãlãtor si intrasem în frumoasa si speciala familie a Glob trotterilor lumii. Invitatia si prezentarea la diverse întâlniri erau o dovadã în plus de apreciere si recunoastere a performantei.
Apoi, în 1997, pe când aveati 46 ani, ati pornit în încojurul lumii, cãlãtorie ce a durat trei ani si cinci luni. Care a fost cel mai greu moment?
Când am aflat cã unul dintre bãietii mei a avut un accident grav cu masina. Mã aflam în Tara de Foc, pregãtitã sã ating Antarctica, am vrut sã renunt. Nu aveam suficienti bani pentru avioane si eram departe. Strãbaterea distantei mari mã împiedica sã ajung la timp. Doctorul Costescu de la Spitalul Judetean din Brasov m-a asigurat cã totul este în regulã, bine, si m-a încurajat sã merg înainte. I-am multumit din nou lui Dumnezeu cã fiul meu a scãpat cu viatã si cã este întreg. Astfel, mi-am continuat drumul spre Antarctica, unde am atins Polul Sud.
“Doamne, fatã, cu cine semeni draga mamii? Cã eu si tatã-tu suntem întregi la cap…”
Povestiti-ne o întâmplare din aceastã lungã cãlãtorie.
Sunt multe întâmplãri. În toate aceste cãlãtorii am avut un jurnal în care le-am însemnat. O sã-ti redau câteva pasaje din cãlãtoria mea spre Tara de Foc. “Mã urc în autocar dupã ce mã asigur cã bagajele sunt bine bine asezate si în sigurantã. Mi-am luat loc la fereastrã ca sã-mi pot sprijini capul când mi se face somn. În autocar este rece din cauza aerului conditionat. S-a înserat, nu mai vãd nimic pe fereastrã. Îl pun pe Grigore, ursuletul meu de plus, între cap si geam si încerc sã adorm. Nu reusesc, eu nu pot dormi în mijloacele de transport, aceasta este marea mea problemã. (…) Oprim pentru alimentare. Cumpãr o sticlã cu apã mineralã si o pâine. Mi s-a terminat pâinea uscatã si apa. Tin pâinea în mânã si mã buseste râsul. Mã îndrept cãtre telefonul public, bag cartela si o sun pe mama.<< Sãrut mâna, mamã!/Mariea?/ Aud la celãlalt capãt al firului de telefon. /Da, mamã – spun râzând în hohote./Da ce e cu tine? Ce ai pãtit? De ce râzi?/Ti-aduci aminte când eram micã si mã trimiteai sã cumpãr pâine?/ Da. De ce?/Ce îmi spuneai când veneam târziu cu pâinea, pentru cã mã opream cu copiii la joacã?/Nu mai stiu, te certam./Nu mamã, mã întrebai dacã am cumpãrat-o din Patagonia./Da, da, batã-te norocul fatã, asa este. De asta râzi tu?/Ei bine, da. De data aceasta chiar am cumpãrat o pâine în Patagonia, doar cã nu stiu când ajung acasã. Ha, ha, ha…/Esti în Patagonia?/Da, mamã./Doamne, fatã, cu cine semeni draga mamii? Cã eu si tatã-tu suntem întregi la cap…/Nu stiu, mamã, dar… Sã stii cã si eu sunt întreagã la cap. >> Si ne punem pe râs. O intreb dacã este bine si ne luãm ramas bun. Am putini bani pe cartelã si am promis copiiilor cã îi sun din Tara de Foc. Mama a încercat în fel si chip sã mã opreascã din drum, îi este fricã pentru viata mea”.
Ati mai repeta experienta înconjurul lumii?
Nu mai am timp si nici forta necesarã. Îi incurajez pe altii sã facã acest lucru. Stefan Hodi si Gheorghita, împreunã cu familia lui, au fãcut premieri si performante pe bicicletã. Timotei Rad este primul român care a fãcut înconjurul lumii cu autostopul arãtându-ne o altã fatã a cãlãtoriei (n.r. anul trecut, Timotei Rad a ajuns si în Vaslui, prilej cu care “Vremea nouã” v-a prezentat povestea acestui tânãr). Mirel Magop, care se aflã pe drumurile Terrei în acest moment. Radu Pãltineanu face traversarea Americilor pe bicicletã. Gabriel Panã lucreazã la un proiect îndrãznet si promite cã va atinge toate capitalele lumii. Sunt multi. Ar trebui promovati mai des, ca lumea sã-i cunoascã pe acesti oameni curajosi, care încearcã sã-si depãseascã limitele.
Ce înseamnã globe-trotter?
Vreau sã specific ca sã fie bine înteles: globe trotter este cel care îsi poartã rucsacul în spate si nu are un mijloc propriu de deplasare.
El merge pe jos si poate folosi orice formã de transport în comun, sã nu se înteleagã cã merge numai pe jos, nici nu se poate acest lucru. Cine spune cã a fãcut înconjurul lumii numai pe jos, minte. Nu se poate asa ceva, iar motivele sunt cele financiare. La fiecare 30 km, trebuie sã faci popas, ai nevoie de cazare, deci bani si mâncare, deserturi. Sunt distante mari între localitãti, animale sãlbatice si multe altele.
“Locuiesc singurã, într-o casã pe care nu o simt a mea, desi este proprietatea mea”
Cum aratã viata dumneavoastrã în momentul de fatã?
Cu doi ani în urmã, întâmplarea a fãcut sã rãmân fãrã casã si cum nu aveam foarte multi bani, am cumpãrat o casã într-o comunã din judetul Sibiu. Dar nu voi rãmâne aici, o voi vinde si mã voi reorienta. Poate îmi voi gãsi un loc unde sã mã simt acasã. Locuiesc singurã, într-o casã pe care nu o simt a mea, desi este proprietatea mea. Efortul fãcut în marea incursiune mi-a adus ceva neplãceri din punctul de vedere al sãnãtãtii. A fost fãcut totul deodatã si asta a afectat inima si metabolismul, probabil problemele la picioare se vor face simtite si ele. Stiu cã îmi spunea nea Ghimpu cã el avea astfel de necaz cu picioarele. Sunt la pensie si e o pensia micã, am prieteni virtuali, pe cei reali îi numãr pe degetele de la o mânã. Fiii mei s-au stabilit în alte tãri cu familiile lor, iar eu încerc sã îmi fac ceva proiecte pentru viitor, normal, de supravietuire. E greu în Romania, foarte greu!
Vã simtiti împlinitã?
Faptul cã am reusit sã intru în Cartea Recordurilor, sã ridic România pe cea mai înaltã treaptã a cãlãtorilor lumii, este, desigur, o mândrie. Însã, cu adevãrat împliniti nu suntem nici când trecem în cealaltã lume. Mereu vor fi neajunsuri.
