Cu mâna pe inimă spun că fac parte dintre românii care au avut o copilărie fericită. Chiar dacă banii erau neîndestulători în căsuţa părintească, nu mi-au lipsit cele mai importante lucruri: grija părintească şi căldura sufletească pe care le revărsau zilnic asupra mea tata şi mama, bunicul şi bunica, unchii şi mătuşile mele.
În fiecare an al vieţii, mai caut încă iluzia primăverilor care s-au dus, amintirea clipelor copilăriei ce se ascund în lanul de lucernă al amintirilor. Caut sărbătoarea viselor pline de nelinişte din nopţile ce licăreau palid îndărătul ferestrelor, aidoma fulgerelor coborând peste căsuţa mea, împungând-o din toate părţile şi asediind-o în ierburile jilave de primăvară. Dar mai cu seamă tânjesc după urletul de basm al lupilor nevăzuţi niciodată, totdeauna în imaginaţia fanteziilor mele de copil. Venea seara, seara când ne adunam laolaltă în căsuţă şi uitam de toate lipsurile şi necazurile, când inima îmi creştea de bucurie şi de fiecare dată adormeam cu imaginea mamei în suflet şi a celorlalţi din casă, pe care îi ştiam aproape.
Nu ştiu dacă cei peste 350.000 de copii români, care au părinţii plecaţi la muncă în străinătate, pot avea şi ei asemenea amintiri despre copilăria lor. Sătul de gogoriţele oficiale care dau cifra de 80.000, tind să cred ONG-urile care o avansează pe cea de 350.000 de copii, iar din aceştia peste 126.000 cresc în lipsa ambilor părinţi. Este îngrozitor faptul că jumătate din ei au mai puţin de 10 ani.
Abia în anul 2013 s-a trezit şi statul roman să acorde o minimă atenţie acestei probleme prin elaborarea unei legi, respectiv Legea nr. 257 din 2013, care prevede măsuri de sancţionare contravenţională cu amenzi între 500 şi 10.000 lei, dacă părinţii care urmează să plece la muncă în străinătate nu notifică această intenţie serviciului public de asistenţă socială de la domiciliu, cu 40 de zile înainte de a părăsi ţara. Legea mai prevede şi alte obligaţii, atât pentru autorităţi, cât şi pentru tutore sau pentru cei care au obligaţia întreţinerii şi educării minorului.
Dacă statul nostru crede că prin această lege a rezolvat drama acestor copii, se înşeală amarnic. El ar trebui să-şi recunoască mai întâi neputinţa de a asigura traiul decent acestor oameni care îşi rup inima în două, părăsindu-şi copiii minori, pentru că nu mai suportă sărăcia. Uneori le lipsesc cele mai elementare posibilităţi de a trăi şi a se dezvolta normal, într-o lume asaltată de extreme, de diferenţele uriaşe care se adâncesc tot mai mult între bogaţi şi săraci, lăsându-i pe cei din urmă pradă acestor drame umane, aşa cum este şi aceasta a despărţirii copiilor de mamele lor. Ca să se înţeleagă mai bine, trebuie să spunem răspicat că singurul vinovat pentru această situaţie este nimeni altul decât statul român care, prin politica sa, nu este în stare să genereze locuri de muncă şi implicit un trai mai bun pentru toţi românii.
