Patru oameni împuşcaţi mortal şi apoi îngropaţi în locuri pe care nimeni nu le ştie şi familii întregi deportate în arşiţa Dobrogei. Acesta este preţul plătit de satul Calafindeşti pentru îndrăzneala de a se fi ridicat împotriva unui sistem dictatorial.
Se întâmpla în torida lună august a anului 1949, când comuniştii încercau să-şi impună cu forţa noul sistem pe care aveau să-l implementeze în România pentru următorii 40 de ani.
După un război devastator, dar şi după anii de secetă care au vlăguit până la epuizare populaţia, recolta din 1949 se anunţa una destul de bună. Din păcate pentru ţărani, statul comunist le-a impus să ducă toate recoltele într-un anumit loc, pe arie, aşa cum se spunea atunci, iar acolo aveau de plătit cotele către autorităţi. La final, nu se ştie dacă mai aveai ce pune în coşul căruţei. Câţiva săteni din Calafindeşti au încercat să păcălească vigilenţa Miliţiei şi a activiştilor de partid şi au luat câţiva snopi cu orz acasă. Informatorii şi-au făcut datoria şi „hoţii” au fost luaţi la Miliţie, la anchetă.
Era pe 5 august 1949, iar incidentul s-a dovedit doar scânteia unui eveniment sângeros.
Moş Gheorghe Lauric, martor direct al rebeliunii din urmă cu 63 de ani
În Calafindeşti mai există şi câţiva martori ai brutalităţii cu care comuniştii au înţeles să se impună. Moş Gheorghe Lauric are acum 82 de ani, iar la acea vreme era un flăcău în toată puterea cuvântului.
Ziua de 5 august şi-a petrecut-o împreună cu unul dintre cei patru oameni căzuţi sub gloanţele miliţienilor, Vasile Caciur. „Am fost cu el la coasă, iar pe drum mi-a spus: <Mâine mă duc să omor pe cineva de la Sfatul Popular>. S-a întâmplat exact invers”, a rememorat Gheorghe Lauric.
Pentru octogenar, evenimentele din urmă cu 63 de ani sunt atât de vii, de parcă s-ar fi petrecut ieri.
Pe 6 august 1949, zi în care creştinii serbează Schimbarea la Faţă, Vasile Caciur şi alţi tineri din sat s-au dus în faţa primăriei din Calafindeşti pentru a-şi striga nemulţumirile.
„Nu era nimeni acolo, şi Vasile a zis: <Hai la deal, la Miliţie>. Şi am mers acolo. Eram vreo 50 de tineri din tot satul, iar la poartă a ieşit un plutonier de miliţie care ne-a întrebat ce vrem. <Ne luaţi pâinea şi ne-o duceţi la arie. Nu ne mai furaţi munca>, i-a spus Vasile Caciur plutonierului”, a povestit Gheorghe Lauric.
„A deschis poarta şi au ieşit zece miliţieni cu puştile în mână”
Mai marele miliţienilor a încercat să discute cu oamenii nemulţumiţi şi să-i trimită pe la casele lor. Ţăranii au rămas pe poziţii, sătui să-şi vadă furată munca de peste an.
Apoi, spiritele s-au agitat. „A deschis poarta şi au ieşit zece miliţieni cu puştile în mână. Au băgat cartuşele pe ţeavă şi au tras mai multe focuri de armă în aer. Nimeni nu s-a mişcat din loc. Atunci, au început să tragă la picioare, iar noi ne-am retras uşor, uşor din faţa sediului Miliţiei”, deapănă povestea Gheorghe Lauric.
Ca un adevărat lider, Vasile Caciur a intrat între miliţieni, iar în altercaţia care a urmat l-a lovit pe unul dintre ei cu o piatră. Din acel moment a început măcelul.
„M-au împuşcat”
„Miliţianul nu a căzut şi când s-a întors l-a împuşcat. De frică, am început să fugim toţi. Eu m-am ascuns sub nişte crengi, şi l-am auzit pe Filon (n.a. – Filon Alecsei, un alt bărbat din Calafindeşti omorât în acea zi de 6 august 1949) strigând: <Oameni buni, hai înapoi>. Un miliţian care se urcase în copac l-a auzit şi a luat linia de ochire direct spre el. A tras şi l-a nimerit”, şi-a amintit octogenarul din Calafindeşti.
În panica creată de împuşcarea celor doi oameni, participanţii la rebeliune au încercat să scape fiecare cum a putut. Unii au reuşit să fugă din calea puştilor miliţienilor, alţii nu au avut acest noroc.
Dumitru Irimescu şi Anfilochie Diaconescu s-au ascuns într-o livadă şi au privit de acolo cu teamă derularea evenimentelor. Au avut ghinionul să fie observaţi de un miliţian, care fără nici o somaţie i-a împuşcat. Au reuşit să se târască fiecare într-o direcţie. „Pe Dumitru l-am găsit lângă o fântână. Era întins şi-i curgea sângele de sub cămaşă. Mi-a spus numai atât: <M-au împuşcat>. A fost ultima dată când l-am văzut”, a povestit Gheorghe Lauric.
Miliţienii au adunat morţii şi nimeni nu mai ştie nimic de soarta lor nici astăzi
Vestea grozăviei din faţa sediului Miliţiei s-a răspândit cu viteza fulgerului în tot satul. Aşa se face că în jumătate de oră toţi ţăranii erau adunaţi în faţa primăriei şi discutau aprins despre cele întâmplate şi ce-i de făcut.
„Eu acolo i-am găsit pe toţi, la primărie. La un moment dat, au venit trei miliţieni cu pistoalele în mână şi fără să zică o vorbă au început să tragă în aer. În câteva minute nu mai era nimeni în faţa primăriei. Toţi au fugit pe la casele lor”, şi-a amintit octogenarul din Calafindeşti.
Oamenii împuşcaţi au fost săltaţi imediat de miliţieni. Cei care mai trăiau au fost duşi la sediul Miliţiei, iar morţii au fost aduşi de familii, cu căruţele, în acelaşi loc. Nu şi-au închipuit că era ultima dată când îi vedeau.
Informaţiile despre ce s-a întâmplat mai apoi cu cei patru ţărani împuşcaţi sunt contradictorii. Majoritatea oamenilor din sat ştiu că au fost duşi la Rădăuţi şi băgaţi într-o groapă comună, turnându-se var peste ei. Cu toate eforturile, nimeni nu ştie unde sunt îngropaţi, iar familiile nu le pot pune nici măcar o lumânare la mormânt.
Deportată împreună cu mama şi cei cinci fraţi
Zamfira Lauric avea 4 ani şi câteva luni când s-a petrecut rebeliunea de la Calafindeşti. Tatăl, Anfilochie Diaconescu, s-a aflat printre cei patru morţi. Amintirile despre ziua de 6 august 1949 sunt destul de confuze, dar de-a lungul timpului mama şi fraţii mai mari i-au povestit cu lux de amănunte ce s-a întâmplat.
„Ştiu că pe tata l-au adus acasă patru femei, într-un ţol. Mama şi neamurile noastre se pregăteau să-l spele şi să-l pregătească de îngropăciune. Au venit miliţienii şi ne-au spus că le dăm mortul. Ce era să facă, săraca mamă?”, s-a întrebat Zamfira Lauric.
Până în seară, mama şi unul din fraţi au fost luaţi la Miliţie, la anchetă. Au urmat şi Zamfira cu ceilalţi patru fraţi. Mama şi cei şase copii au fost trimişi în Dobrogea, doar cu ce aveau pe ei.
Au stat în pribegie cinci ani, la Adamclisi şi la Facla, lângă Medgidia, timp în care duminică de duminică erau obligaţi să se prezinte la Miliţie pentru a face prezenţa.
„Mama s-a îmbolnăvit şi a murit. … nu a mai putut suporta atâta chin şi umilinţă”
După cinci ani petrecuţi printre străini, familiei lui Anfilochie Diaconescu i s-a permis să revină la Calafindeşti. Casa era doar o ruină, iar bunurile dispăruseră care încotro. „Mama a încercat să facă rost măcar de o vacă, să avem ce mânca. S-a dus la Sfatul Popular, iar cei de acolo i-au spus să aducă procesul verbal de confiscare şi i se dă tot ce doreşte. Dar de unde să aducă aşa ceva, că nu-i dăduse nimeni nimic. Am luat-o iar de la zero. Mama s-a îmbolnăvit şi la scurt timp a murit. Avea 56 de ani şi nu a mai putut suporta atâta chin şi umilinţă”, a spus, marcată încă de evenimente, Zamfira Lauric.
Deşi a încercat să afle unde sunt îngropate rămăşiţele tatălui pentru a-i face o slujbă creştinească şi pentru a-i putea aprinde câte o lumânare din când în când, Zamfira a constatat că nu are nici o şansă. Probabil că acest secret a plecat în pământ odată cu miliţienii şi torţionarii din acei ani tulburi ai României sau poate că nimeni nu vrea să o ajute să facă o reparaţie măcar morală.
Preţul unui calvar pe viaţă: 1.000 lei/lunar
Pentru persecuţiile la care a fost supusă familia sa, Zamfira Lauric şi cei cinci fraţi ai ei au acţionat în instanţă statul român. Au câştigat dreptul de a primi o anumită sumă de bani. Acum, în fiecare lună primeşte câte 1.000 de lei. O sumă prea mică pentru o suferinţă atât de mare.
Calafindeşti şi Drăgoieşti, pe harta răscoalelor împotriva colectivizării
Muzeul Victimelor Comunismului de la Sighet este locul unde jertfa de sânge a ţăranilor români este menţionată pentru ca nimeni să nu uite vreodată vremurile crâncene de atunci. Harta răscoalelor împotriva colectivizării, acţiuni care au avut loc între 1949 şi 1962, cuprinde două sate din judeţul Suceava: Calafindeşti şi Drăgoieşti. Poate că şi la Suceava ar trebui dată mai multă atenţie unor oameni care au plătit cu viaţa, dar şi familiilor rămase în urmă şi care au fost batjocorite de comunişti.
