Cu acestã poveste, Diana Rusu a câstigat locul III la Concursul International de Creatie „G. Tutoveanu”
Cu sute de ani în urmã, într-un univers paralel, existau douã puteri ce trãiau în pace. Acestea erau Întunericul si Lumina, iar datoritã lor, Pãmântul era într-un perfect contrast. Lumina era raza adevãrului, o substantã a eternitãtii ce rãspândea o cãldurã a binelui. Dar pentru ca Lumina sã strãluceascã atât de intens, Întunericul trebuia sã fie prezent. Acesta era un fior al mortii ce aducea teamã în firea umanã, dar fãrã de care Lumina nu ar mai fi avut nicio valoare. Dar s-a întâmplat un lucru neobisnuit, aproape imposibil, ce avea sã schimbe soarta universului. Undeva la granita dintre cele douã regate, pe geana orizontului, s-au nãscut douã forte gemene, care erau înzestrate atât cu puterile Luminii, cât si cu puterile Întunericului. Astfel, cele douã lumi au încheiat un armistitiu prin care au decis ca fiecare fortã sã conducã un imperiu. Dar Întunericul avea gânduri necurate si plãnuia ca regatul sãu sã fie condus de ambele forte si sã cucereascã Împãrãtia Luminii. Totusi, aceasta a aflat despre planul malefic si a trimis cele douã forte pe Pãmânt. Când au atins Pãmântul, ele au devenit douã fetite cu aceeasi înfãtisare, care purtau în sufletele lor fantastica putere a celor douã regate. În ciuda faptului cã trãiau în aceeasi regiune, au fost duse în locuri opuse, de aceea si-au continuat viata fãrã a bãnui ceva despre existenta celeilalte.
Anaid era o tânãrã de optsprezece ani, cu pãrul negru si ochi verzi. Ducea o viata linistitã împreunã cu familia care o adoptase si pe care o iubea foarte mult. Era o persoanã sufletistã, calmã, sensibilã, care nu avea foarte multi prieteni, dar care stia sã fie o bunã prietenã.
În cealaltã parte a orasului locuia Andy, care spre deosebire de Anaid, era o fire rebelã, impulsivã si popularã. Nu avea familie, de aceea nu stia cum este dragostea uneia, fapt ce a fãcut-o o personalitate puternicã. Destinul a fãcut ca cele douã sã se reîntâlneascã exact în locul unde au fost despãrtite. Totul a început într-o dimineatã oarecare, atunci când cele douã s-au ciocnit…
– Au! Ai grijã pe unde mergi! a spus cu supãrare Andy.
– Îmi pare atât de rãu! Eu…nu te-am vãzut.
– Visez sau este chiar adevãrat? Arãti exact ca mine…Este imposibil!
– Nu se poate sa fim exact la fel.. trebuie sa existe mãcar o deosebire.. apropo, eu sunt Anaid.
– Eu sunt Andy si sunt foarte confuzã.
– Hai sã ne calmãm si sã mergem undeva sã vorbim. Trebuie sã existe o explicatie, nu-i asa? a spus cu calm Anaid.
– Bine.. Hai sã mergem în parc. Este singurul loc în care mã pot relaxa.
– De acord. Acum sã ne gândim care ar putea fi explicatia…
– Nu stiu.. Încã sunt uimitã. Adicã uite-te.. aceiasi ochi, aceleasi buze.. Nu pot sa cred!
– Am putea fi surori gemene! a zis cu încredere Anaid.
– Nu se poate! Doar daca nu ai avea familie, asa ca mine. Eu sunt orfanã de când mã stiu.
– Am o familie, dar am fost adoptatã. Ceea ce înseamnã cã si eu sunt orfanã..
– Ai semne din nastere? a soptit Andy cu vocea tremurândã.
– Da.. am un semn ciudat ce cred cã reprezintã Lumina si Întunericul. Dar tu?
– Si eu la fel.. doar cã semnul meu este cu susul în jos…
– Stiam eu! Suntem surori gemene!
– Nu mai spune asta! Stii ce? Mai bine ne despãrtim si uitãm faptul cã ne-am întâlnit vreodatã.
– Stai! Suntem pe cale sã descoperim un mare adevãr! Mereu mi-am dorit sã-mi gãsesc familia. Iar daca esti cu adevãrat sora mea, nu vreau sã te pierd din nou!
– Îmi pare rãu dar nu pot suporta aceastã situatie… Îmi plãcea viata mea si înainte sã te întâlnesc pe tine.
Anaid a rãmas singurã în parcul aglomerat, conducând cu privirea pasii durerosi ai lui Andy. În sufletul ei era un amestec al sentimentelor. Nu mai simtise acest lucru înainte. Era mai tulburatã ca oricând, mai ales cã între ele s-a creat o legãturã ce nu mai putea fi ruptã. În noaptea aceea, cele douã fete au fost prizonierele aceluiasi vis. Un vis, ce de fapt era reprezentat de amintiri crude din trecutul lor. Primele raze ale unui soare tânãr, ce abia se ridica la marginea orizontului, au creat momente sfîsietoare pentru fete, în care tremurul le-a fãcut sã meargã involuntar cãtre parc.
– Ai venit si tu? Presupun cã tot din cauza visului, nu-i asa? a început discutia Andy.
– Vreau sã cred cã pânã acum am visat si cã abia acum m-am trezit, însã stiu prea bine cã nu este asa. Acest vis este unul real din care nu cred cã mã voi trezi prea curând. Aceste întâmplãri nu sunt fãrã niciun scop.
– Ai dreptate. De când ne-am întâlnit, totul este schimbat. Se întâmplã ceva ciudat cu mine…
Dar în timp ce soarele îsi fãcea intrarea pe cerul dominat de energia diminetii, o luminã puternicã a coborât în fata celor douã tinere, care nu mai întelegeau nimic din ceea ce se întâmpla. Lumina a luat chip de om si le-a vorbit cu o voce caldã:
– Asteptam clipa în care Lumina va învinge.
Confuze, fetele nu au fost în stare sã mai scoatã o vorbã, dar bãrbatul a înteles din privirea lor faptul cã trebuia sã le povesteascã totul.
– Voi încerca sã înlãtur toate întrebãrile voastre, dar trebuie sã mã ascultati. Acum optsprezece ani, într-o dimensiune unde Lumina si Întunericul trãiau în pace, s-au nãscut douã forte în acelasi timp, cu puteri fantastice. Acest lucru a fãcut ca Întunericul sã îsi doreascã putere absolutã si astfel, sã distrugã Lumina. Dar eu v-am trimis pe Pãmânt pentru a vã feri de fortele Întunericului. Acum, dupã ce ati fãcut optsprezece ani, vã puteti împlini destinul, acela de a distruge Întunericul.
– Mã simt ca într-un basm! a spus Andy putin amuzatã, dar încetând apoi cu glumele când vãzu privirea speriatã a lui Anaid.
– Si ce putem face acum?
– Dupã cum am mai spus, voi aveti puteri extraordinare, ce vã permit sã treceti de limitele posibilului. Dar trebuie sã vã antrenati, cãci acestea nu sunt pe deplin dezvoltate si trebuie sã învãtati sã le controlati. Eu voi pleca acum, dar sper cã ne vom întâlni curând. Cu bine! a rãspuns omul evaporându-se.
– Am rãmas fãrã cuvinte. Dar poate cã este adevãrat. Omul acela nu pare a fi de pe Pãmânt. Si totusi, îmi este foarte greu sã cred acest lucru. Tu ce pãrere ai?…Andy? Stai! Nu pleca! a strigat Anaid alergând usor cãtre cealaltã fatã, apucând-o de brat.
– Chiar vrei sã stii ce pãrere am? Vrei sã stii cum mã simt? Cum as putea sã mã simt când întâlnesc o persoanã care aratã exact ca mine fãrã nicio explicatie? Si apoi, ca si când nu ar fi fost de ajuns, apare din senin un om si ne spune cã suntem gemene, cã avem puteri fantastice si destinul nostru este de a distruge o fortã maleficã dintr-o altã dimensiune. Cum as putea sã mã simt? Este absurd! a spus Andy controlatã de furie.
– Crezi cã eu nu sunt în aceeasi situatie?
– Ai impresia cã mã cunosti, dar noi suntem mai diferite decât crezi! a gândit Andy ignorând întrebarea surorii ei, dar totusi gândindu-se încã la ea.
S-a întors usor, intentionând sã plece, dar parcã o retinea ceva. Poate erau numeroasele lacrimi de durere ale lui Anaid sau poate era chiar dorinta ei de a nu mai fugi de crudul adevãr.
– Nu îti pasã deloc de trecutul tãu, de familia ta? Dar stai, am uitat cã nu stii cum este sã simti dragostea unei familii, cã vrei sã trãiesti în singurãtate…
Pe obrazul lui Andy s-a prelins o lacrimã, acea lacrimã ce purta întreaga suferintã si întreaga durere a vietii ei. A cãzut în genunchi izbucnind în plâns. Nu mai stia cum este sã îti lasi emotiile sã evadeze, sã simti lacrimile curgând.
– Îmi pare atât de rãu…eu…nu am vrut sã spun acest lucru.
Anaid s-a asezat lângã Andy. Legãtura dintre cele douã devenea din ce în ce mai puternicã. S-au privit în ochi ca si cum si-ar fi spus cã vor fi mereu alãturi si cã nu vor renunta niciodatã, totul sfârsindu-se cu o dulce îmbrãtisare.
O altã dimineatã anunta un nou început plin de sperante. Picãturile de rouã asteptau primele raze de luminã pentru a se transforma în mici diamante pretioase, în timp ce culorile de galben si rosu inundau cerul, fãcându-l sã parã în flãcãri.
Cele douã surori s-au întâlnit în casa pãrintilor adoptivi ai lui Anaid pentru a analiza mai bine situatia în care se aflau si pentru a se gândi la ce vor urma sã facã.
– Pãrintii tãi sunt acasã? a grãit Andy intrând în casã.
– Nu.. ei tocmai au plecat într-o cãlãtorie. Se vor întoarce abia peste câteva sãptãmâni. Pânã atunci hai sã ne gândim la ce ar trebui sã facem.
– Omul acela ne-a spus cã trebuie sã ne dezvoltãm puterile si sã învãtãm sã le controlãm. Dar cum putem face acest lucru?
– Ar trebui sã ne gândim la cele mai ciudate lucruri care ni s-au întâmplat pânã sã ne întâlnim.
– Eu mereu am avut un vis care îmi bântuia sufletul si de care simteam cã nu mai pot scãpa. Camera era întotdeauna la fel. Aceleasi haine zãceau într-un colt, exact lângã un ceas care arãta ca de obicei, cu o încãpãtînare iritantã, ora opt fix. De undeva, de departe, soarele arunca pe peretii albi lumini jucãuse, filtrate de frunzele care se zbãteau zbuciumate în bãtaia vântului. Nu stiam ce sã fac. Încercasem deja totul. Am stat treazã o sãptãmânã întreagã, dar fiecare noapte începea cu acest vis.
– Dar spune-mi, cine era în acest vis si ce fãcea?
– De fiecare datã eram cu o fatã. Nu puteam sa-i vãd chipul, dar stiam cã era o persoanã specialã, un suflet sfânt care îmi alina durerea. Chiar dacã eram condamnatã sã trãiesc aceste clipe în fiecare searã, nu mã puteam abtine sã nu afisez un zâmbet de fericire. Puteam da nastere la mii de situatii. O puteam face sã râdã, sa plângã, sã fim prietene de nedespãrtit, dar nu puteam scãpa de acest vis.
– Se terminã vreodatã acest vis? a soptit cu îngrijorare Anaid.
– Speram sã nu mã mai întrebi! a spus Andy oftând.
– De ce?
– Când totul era mai frumos, cerul s-a întunecat, iar aceastã persoanã a plecat. Alergam dupã ea în speranta cã o puteam salva de ceva sau de cineva, dar întotdeauna ea dispãrea. Stiam mereu cã acest vis se va termina trist în fiecare noapte. Si totusi, nu am putut face nimic. Sentimentele erau mai dureroase ca oricând. Încercam sã suport, sã mã prefac indiferentã, dar deseori nu reuseam. Simteam cã voi pierde pe cineva drag, dar cum nu aveam familie, am ignorat visul acesta straniu care mi-a tulburat copilãria. Cred cã acest lucru m-a fãcut o persoanã mai puternicã si mai rebelã.
– Poate este un lucru ciudat, dar am avut si eu un vis din care cu greu mã puteam trezi. În fiecare zi aceleasi lucruri, repetate dincolo de orice numãrãtoare, dincolo de orice limitã sau margine. O zi suspendatã în timp, pierdutã acolo si uitatã. O zi ce-n ea însãsi era o eternitate. Îmi vine greu sã vãd din nou acele imagini sfîsietoare care îmi controlau sufletul, dar îti voi povesti.
– Oare existã o legãturã între cele douã vise? Sau poate cã au o legãturã cu viitorul…
Anaid cãzuse pe gânduri la spusele lui Andy. Oare avea dreptate sau era încã o glumã de-a ei? Dar reveni la realitate si începu sã povesteascã visul ce i-a adus teama în suflet.
– Totul începea când soarele se ascundea încet în spatele orizontului si lua odatã cu el lumina vesnic cãlãtoare în necuprinsul firii. Eram în camera mea si priveam cum cerul era cucerit de întuneric. Era ceva deprimant, iar cu fiecare clipã simteam cã urmeazã sã se întâmple ceva rãu. Începeam sã mã agit pentru cã stiam ce se va întâmpla, dar nu îmi puteam aduce aminte. În fiecare noapte aveam acelasi sentiment de neputintã, de teamã. Am încercat din rãsputeri sã alung acest vis sau mãcar sã îl controlez. Chiar am scris întâmplãrile într-un jurnal pentru a le tine minte în urmãtoarea noapte, dar totul a fost în zadar.
– Dar ce s-a întâmplat atât de îngrozitor? a spus Andy putin curioasã.
– Eram în camera mea cu o persoana necunoscutã care pãrea sã îmi fie cea mai bunã prietenã….
Anaid tãcu un moment si lãsã linistea sã vorbeascã. Cele douã se gândeau la acelasi lucru. Sigur era o legãturã între aceste douã vise. Poate cã persoana misterioasã era aceeasi si avea o influentã puternicã asupra lor. Trebuia sã fie o explicatie la faptul cã între ele si acea fatã necunoscutã existau sentimente puternice de prietenie, de dragoste familiarã.
– Continuã! a spus Andy curajoasã, pentru a înlãtura spaima surorii ei.
– Am venit amândouã afarã si am vãzut cerul întunecat, desi nu era noapte. Apoi, niste umbre ne-au încercuit si ne-au despãrtit. Au fost groaznice acele momente. Dar probabil cã stii ce am simtit, nu-i asa? a soptit Anaid aproape plângând.
– Da, dar ar trebui sã ne calmãm. Vom gãsi explicatia pânã la urmã.
– Ai dreptate. Suntem împreunã si acest lucru conteazã cel mai mult. Hai sã urcãm în camera mea. Acolo îmi tin jurnalul si poti sã vezi cu câtã suferintã am scris cele întâmplate în vis.
Dar în momentul când Andy a pãsit în camera lui Anaid, aceasta a scos un tipãt de spaimã. Era chiar camera din visul ei.
– Nu se poate! Mereu m-am întrebat unde ar putea fi camera din visul meu, dar acum îmi doresc sã nu fi aflat. Înseamnã cã totul va deveni realitate.
– Stai! Esti sigurã de acest lucru? Poate sunt camere asemãnãtoare! a spus Anaid nedorind sã priveascã realitatea.
– E aceeasi camerã. Sunt sigurã deoarece nu pot uita acest loc. Dar dacã visul meu se va împlini, atunci si visul tãu va fi real pentru cã si tu ai visat în acelasi loc.
– As spune mai bine cosmarul va deveni realitate. Dar poate putem împiedica acest lucru.
– Cum? Tot ce mai putem face este sã asteptãm clipa în care totul se va sfârsi, nu-i asa? a oftat Andy pesimistã.
Minutele deveneau din ce în ce mai apãsãtoare. Dar deodatã, Anaid simti un fior ce îi paraliza întreg corpul, acelasi sentiment din cosmarul ei. A aruncat o privire pe fereastrã si, vãzând cerul întunecat, a stiut pe loc faptul cã totul se va întâmpla. Când s-a întors, Andy plecase afarã. Stia si acest lucru. Fãrã a mai zãbovi, a alergat speriatã cãtre sora ei, temându-se de cele ce vor urma.
– Andy!Opreste-te!
– Uite! Cerul este negru, exact ca în viziunea ta.
– Asta tot încerc sã îti explic! Se întâmplã! a strigat Anaid cu lacrimi în ochi.
Dar deja era prea târziu. Umbrele Întunericului le-a învãluit si le-a aruncat într-un loc ferit de spatiu si timp. Un loc ce reprezenta chiar Eternitatea.
– Ce s-a întâmplat? a spus Andy putin ametitã.
– Erau fortele Întunericului, dar nu stiu unde suntem. Ce este locul acesta?
– Este… un loc gol, alb, care nu reprezintã nimic.
– Oh, nu se poate! a exclamat Anaid, parcã descoperind ceva esential.
– Ce s-a întâmplat?
– Mai tii minte ce ti-am spus în legãtura cu visul meu? O zi suspendatã în timp, o zi ce-n ea însãsi era o eternitate…
– Da… dar dacã visul tãu a avut loc, crezi cã este o coincidentã la faptul cã am ajuns aici, în Eternitate?
– Nu stiu. Dar haide totusi sã mergem înainte.
– Este ciudat. Nu existã pãmânt, naturã sau apã aici. Un spatiu gol din care sper cã vom scãpa curând.
– Depinde cât înseamnã curând… Poate însemna chiar si cîtiva ani. Dar mai bine sã sperãm pentru ce e mai bine.
Au început sã înainteze, chiar dacã pãreau cã merg pe loc. Linistea era tulburãtoare, iar gândurile rele se instalau cu repeziciune. Trebuiau sã vorbeascã pentru a uita de necazuri.
– Începi sã stii ce e singurãtatea atunci când auzi tãcerea lucrurilor, dar putini realizeazã cã este doar o profundã realitate a fiintei umane, nu-i asa? a soptit Anaid melancolicã.
– Ai dreptate. Nu am stiut niciodatã cât de înfricosãtoare e linistea. Poate si pentru cã nu fusesem destul de atentã la ea.
Anaid zãbovi câteva clipe, iar apoi întrebã cu o oarecare sfialã:
– Nu te-ai gândit niciodatã la familia ta pânã sã ne întâlnim?
– Ba da. Am fost foarte afectatã cã nu am o familie, dar apoi… mi-am acceptat destinul.
Anaid nu mai vãzuse aceastã sensibilitate din sufletul lui Andy, aceastã varietate a sentimentelor.
– De ce încerci sã te ascunzi de tine însãti, sã pretinzi cã esti altcineva?
– Ce vrei sã spui? a spus Andy ignorând privirea surorii ei.
– Tu esti o fatã bunã la suflet, sensibilã. De ce îti doresti sã fii atât de rebelã, de indiferentã?
– Nu stiu. Poate pentru cã nu îmi doresc sã fiu perceputã ca o fatã timidã, sensibilã si am încercat sã fiu opusul pentru a mã putea integra mai bine. Dacã închid ochii, simt cum întreaga lume se prãbuseste în jurul meu.
– Da, dar dacã îi vei deschide, vei constata cã totul renaste. Întelege cã nu putem sã devenim ceea ce avem nevoie sã devenim. Dar putem totusi sã rãmânem cine suntem.
Vorbele duioase ale lui Anaid au fãcut-o pe Andy sã verse lacrimi. Abia acum se elibera de toatã durerea acumulatã de-a lungul anilor.
– Numele meu real este Adania, a soptit Andy printre lacrimi.
– Dar… de ce ? a rãspuns Anaid nemaistiind cum sã reactioneze.
– Am fãcut acest lucru pentru a nu lãsa impresia cã sunt o personalitate slabã. Nu stiu cum sã îti explic. Uneori nici nu mai stiu cine sunt. Cred ca nici nu am avut timp sã mã descopãr.
– Asa suntem noi, oamenii. Avem timp pentru toate. Sã dormim, sã regretãm ce-am gresit si sã gresim din nou, avem timp chiar sã ne facem iluzii si sã rãscolim prin cenusa lor mai târziu, sã ne-alungãm întrebãrile, sã amânãm rãspunsurile, avem timp sã sfãrâmãm un vis si sã-l reinventãm, sã ne facem prieteni si apoi sã-i pierdem, dar nu avem timp sã ne descoperim pe noi însine.
– Ai dreptate! a spus Adania oftând.
– Îmi amintesc de vorbele unui mare poet „Faptul cã trãiesti în visul de azi, este pentru cã ai murit în celãlalt de asearã”.
– Cât este de adevãrat!
– Iar în legãturã cu aceastã cãutare a personalitãtii tale, simplul fapt cã te cauti este semnul cã deja te-ai gãsit. Asa cã cel mai bine ar fi sã te accepti cum esti.
– Asta voi face. Vorbele tale mãrete mã fac sã mã simt mai bine.
– Totusi, mã bucur de un lucru. Faptul cã ai avut destulã încredere în mine ca sã îmi spui numele tãu adevãrat.
– Esti sora mea! Tie îti pot împãrtãsi orice.
Anaid a izbucnit în plâns si a îmbrãtisat-o pe Adania, care pãrea si ea fericitã de aceastã împãcare. Acum erau ca o familie. Se iubeau ca niste adevãrate surori si sperau cã vor iesi repede din locul nesfârsit al eternitãtii pentru a recupera timpul pierdut.
Dupã un timp nemãsurat în acest abis al timpului, ele încã mai rãtãceau, gândindu-se la o solutie. Era de necrezut faptul cã nu puteau gãsi o iesire cãtre lumea lor.
– Ce ne facem? a întrebat obositã Anaid.
– Nu trebuie sã renuntãm. Avem puteri uimitoare…
– … pe care nu am învãtat sã le controlãm.
– Dar putem încerca!
Deodatã, a apãrut în mijlocul lor slujitorul Luminii, care le-a destãinuit cum sã scape din Eternitate.
– Nu pot sã stau mult deoarece portalul nu îmi permite, dar vã voi spune ce trebuie sã faceti.
– Vã suntem foarte recunoscãtoare cã ati venit sã ne ajutati.
– Mai întâi trebuie sã gãsiti Floarea Timpului, care este un portal cãtre lumea voastrã. Dar aveti o singurã sansã, deci fiti atente.
– Unde vom gãsi o floare în tot acest spatiu alb?
– Asta nu vã pot spune, dar altã sansã nu mai aveti. Întunericul aproape a stãpânit o parte din lumea voastrã, asa cã ar fi mai bine sã vã grãbiti.
– Dar…
– Îmi pare rãu. Trebuie sã plec. Gãsiti floarea! a spus acesta plecând.
Cele douã au pornit la drum. Mergeau în ritm alert, dar nu era vreo diferentã. Era ca si cum nu ar fi mers deloc.
– Oare cât timp a trecut în lumea noastrã de când suntem aici? a întrebat Adania cu vocea tremurândã.
– În Eternitate timpul nu existã. Cred cã noi am stat aici câteva zile. Dar în lumea noastrã înseamnã doar câteva clipe.
– Nu credeam cã voi ajunge sã rãtãcesc prin abisul Eternitãtii. Este nostim. Tot timpul ni se întâmplã lucruri la care nu ne asteptãm.
– Sunt de acord. Dar acum tot ce îmi doresc este sã se termine odatã aceastã luptã si sã mergem acasã.
Dar destinul avea alte planuri pentru ele. Din spatele lor au rãsãrit umbrele Întunericului si au înconjurat-o pe Anaid.
– Anaid stai! Nu voi putea gãsi floarea fãrã ajutorul tãu!
– Trebuie sã o gãsesti! Stiu cã poti face asta. Ne vom întâlni în lumea noastrã, dar grãbeste-te!
Cu aceste ultime cuvinte, Anaid dispãru în pulberea Întunericului, lãsând în mâinile surorii ei soarta tuturor. Adania se simtea singurã, fãrã putere, fãrã cuvinte încurajatoare, care o îndemnau sã fie mai puternicã. Dar acum orice sperantã se nãruia cu fiecare pas. Cum va putea ea singurã sã gãseascã ce nu a gãsit cu sora ei? Asa este, nu va putea. Dar trebuia sã o facã pentru persoana pentru care ar face orice. Îsi adunã fortele, si, cu mintea limpezitã, porni la drum. Se gândi la ce ar face-o fericitã. Deja vedea în mintea ei un loc al naturii, unde cerul era invadat de valuri de lumina trandafirie, iar undeva la marginea unui râu stãtea ea împreunã cu sora ei, jucându-se în apa limpede. Deschise ochii si vãzu ceva fantastic. Undeva în nemãsurata depãrtare se putea vedea un punct negru. În tot acel peisaj alb plictisitor, un singur punct negru pãrea sã fie o sursã de fericire. A alergat cãtre acesta si a vãzut ceea ce nu va uita vreodatã. O floare incredibil de frumoasã. Si-ar fi dorit nespus ca si sora ei s-o fi vãzut. Dar nu mai era mult timp pânã se vor îmbrãtisa din nou.
Adania a luat floarea, si închizând ochii, se gândi la locul de unde a plecat. Într-o clipitã se afla din nou în fata casei lui Anaid. Dar totul era pe jumãtate din ce îsi aducea ea aminte. Cerul era mai negru ca oricând, iar umbrele Întunericului erau pe cale sã cucereascã totul. Adania s-a întâlnit cu protectorii Luminii si au încercat sã se opunã fortelor rele. Au fãcut un scut al Luminii, dar încã nu era suficient de puternic. Apoi, ochii acesteia au vãzut-o pe Anaid. Zãcea fãrã putere, dar totusi încercând sã mai continue lupta cu una dintre umbre. Era o imagine teribilã, dar care a fãcut-o sã îsi mãreascã puterea. Cu o singurã loviturã a reusit sã distrugã întreaga fortã a Întunericului, care acum nu mai exista. Toti au fost fermecati de puterea absoluta a fetei. I-au multumit din suflet cã i-a scãpat de aceste forte malefice si i-au promis cã va fi mereu o protectoare a Luminii.
Soarele arunca lumini jucãuse pe peretii camerei lui Anaid. Adania intrã în camerã, cu speranta cã o va îmbrãtisa pe sora ei si îi va spune cu blândete cã totul s-a terminat. Nu era nimeni. Apoi, biata fatã a realizat un lucru îngrozitor. Vãzu hainele aruncate într-un colt si ceasul ce arãta ora opt fix.
– Acum înteleg totul! Ea era persoana din visul meu, dar asta înseamnã cã… Nu se poate!
A alergat afarã cu lacrimi în ochi. Acolo era unul din protectori, care, cu tristete în glas, îi spuse:
– Stiu cã este foarte dureros pentru tine, dar… Anaid nu a supravietuit luptei. Din pãcate nu mai este. Îmi pare atât de rãu!
– Este imposibil! a tipat Adania.
Cu sufletul distrus, a alergat cãtre parc, locul lor de vecie, si s-a asezat lângã lacul linistit. Simtea ca si cum o parte importatã din fiinta ei s-ar fi stins.
– De ce tocmai tu? Te-am gãsit dupã atât de mult timp si acum te-am pierdut din nou? Nu pot sã accept asa ceva. Am gãsit floarea…era atât de frumoasã, am distrus chiar si Întunericul, toate astea gândindu-mã la tine. Cum am putut sã te pierd încã odatã? a suspinat Adania cu durere.
Dar o adiere usoarã ce pãrea a fi chiar vocea surorii ei îi sopti: „Când cineva drag pleacã, aminteste-ti cã frunzele, toamna, nu cad pentru cã vor, ci pentru cã pur si simplu a venit momentul…Si simplul fapt cã am murit în visul de azi este pentru cã voi fi cu tine în visul de mâine…”
Aceste cuvinte sincere au emotionat-o profund pe Adania, care nu putea accepta ca sora ei sã se stingã. Nici nu putea crede acest lucru. Si, în timp ce oamenii obisnuiti nu au avut habar despre aceste întâmplãri, Adania si-a dedicat propria viatã cãutând-o pe sora ei…
Nume si prenume: Rusu Diana
Clasa: a VIII-a B, Scoala nr. 11 „George Tutoveanu” Bârlad
Profesor: Dascalu Paula
