Scrisoarea pastoralã a Pãrintelui Episcop Ignatie cãtre preotii si credinciosii din Episcopia Husilor, în vreme de epidemie, care s-a citit, la Sfânta Liturghie, în Duminica a III-a din Postul Mare, a Sfintei Cruci, 22 martie .
Iubitii mei credinciosi,
Din pãcate, suntem contemporanii unei epidemii care ne descoperã, cu vârf si îndesat, cât de fragilã este firea umanã, cât de neputincioase sunt resursele de cunoastere stiintificã acumulate pânã acum de umanitate si cât de nepregãtiti suntem pentru a gestiona o asemenea situatie de crizã. Poate mai mult ca niciodatã, ne lãsãm purtati în caruselul ametitor al unei avalanse de informatii sau stiri false sau adevãrate, mesaje de încurajare sau de sarcasm, transmise pe toate retelele de socializare, despre virusul care ne dã frisoane, ne provoacã îngrijorãri serioase si ne adânceste în gânduri nenumãrate, mai mult pesimiste decât optimiste.
Parcã simtim o nevoie naturalã sã primim cuvinte, care sã ne întãreascã duhovniceste, cuvinte care sã ne încredinteze cã rãul este de scurtã duratã, cuvinte care sã ne protejeze de orice fel de pericol sufletesc sau trupesc, cuvinte care sã risipeascã pâcla de informatii contaminate de virusul deznãdejdii si al neclaritãtii, cu care suntem bombardati în orice clipã.
De unde rãzbate aceastã nevoie de cuvinte, care sã continã claritate spiritualã si bucuria unei nãdejdi de mai bine? Omul, când se aflã în stare de prãbusire psihicã sau moralã, are nevoie acutã de cuvinte care sã-l revigoreze spiritual si sã-l energizeze restaurator. Parcã acum, mai mult ca niciodatã, realizãm puterea care se ascunde în taina fiecãrui cuvânt. În acest context, vã îndemn cu toatã dragostea si întelegerea pentru situatia în care ne gãsim, sã încercati sã vã desprindeti cât mai mult de toate informatiile si vestile care seamãnã neghina panicii si a fricii. Cerneti orice cuvânt care vi se pune înainte. Tineti cont doar de ceea ce vã îndeamnã Biserica, prin slujitorii ei. Tineti cont doar de ceea ce vã este comunicat oficial de cãtre autoritãtile abilitate în gestionarea crizei, în care ne aflãm, si de ceea ce spun specialistii în domeniu. Restul este doar materie toxicã, care întretine inutil angoasa si dezordinea gândurilor, pentru a ne arunca în deruta manipulãrilor grosolane si a socurilor existentiale.
„Sunt alãturi si trãiesc pânã în mãduva oaselor tristetea preotilor”
Ca pãstor, stiu si trãiesc pânã în mãduva oaselor tristetea preotilor, dar si a credinciosilor, cã am fost nevoiti, din ratiuni de solidaritate umanã, sã ne pãrãsim altarele noastre pentru a-L sluji pe Dumnezeu în afara zidurilor bisericii. Nu stiu dacã este rãu sau bine. Însã am o încredintare cã Domnul ne dã rãgaz sã înfrumusetãm si mai mult si consistent bisericile din inimile noastre, prin rugãciune intensã, prin lectura cuvântului dumnezeiesc din Scripturã si mai ales prin cuminecarea cu Trupul si Sângele Domnului, care este „leac al nemuririi, antidot pentru a nu muri, ci a fi vii în Dumnezeu prin Iisus Hristos, tratament curãtitor” asa cum ne spune Sfântul Ignatie Teoforul. Stim, de peste douã mii de ani, cã Liturghia nu a fãcut rãu nimãnui. La fel si toate celelalte slujbe ale Bisericii. Asta nu înseamnã cã biserica din zid îsi pierde din valoarea ei spiritualã. Nu trebuie sã uitãm niciodatã cã biserica din inima omului este hrãnitã si luminatã spiritual de biserica din ziduri, pentru cã aceasta din urmã este locul de formare al Bisericii lui Hristos ca Trup tainic al Sãu. Nouã ne revine datoria de a medita cât din credinta noastrã este asumare personalã si cât este emotie religioasã la limita superstitiei. De asemenea, ne facem martorii unei realitãti, pe care poate nu am gândit-o niciodatã, desi ea a fost adânc teologhisitã de Pãrintii Bisericii noastre: cosmosul ca Biserica cea mare a lui Dumnezeu. Prin slujirea slujbelor în afara lãcaselor de cult, pãmântul României a devenit ca o bisericã. Altarul este cerul, naosul este pãmântul, iar icoanele sunt sufletele credinciosilor. Iesind din interiorul bisericilor de zid si intrând în biserica din mediul înconjurãtor, a venit vremea sã sfintim pãmântul pângãrit de poluarea excesivã, provocatã de om si tehnologie, pângãrit de pãcatul defrisãrilor ilegale de pãduri, pângãrit de pãcatele noastre si de toate celelalte actiuni egoiste si iresponsabile generate de lãcomia omului.
Suntem tristi cã ni se cere sã stãm acasã, pentru cã virusul este „transportat” de oameni
Suntem tristi cã nu mai avem impulsul firesc, atunci când ne întâlnim unii cu altii, de a ne strânge mâna, de a ne îmbrãtisa, de a ne simti fizic cã suntem aproape. Si aici cred cã Domnul ne descoperã ceva profund: sã simtim cât de rãvãsitoare poate fi neobrãzarea de a-i întoarce spatele cuiva; sã simtim cât de rãvãsitor este ca cineva, pe care îl urâm, pentru cã suntem defectati spiritual, sã nu se poatã bucura de iertarea noastrã, care este cea mai minunatã îmbrãtisare a unui suflet însetat de a redeveni casnicul inimii noastre; sã simtim cât de rãvãsitor este sã nu poti sesiza bucuria gesturilor mãrunte, care au puterea de a învia suflete lipsite de sensul vietii si atinse de urâtul mortii.
Si încã ceva: probabil cã eram prea superficiali în relatiile dintre noi. Mult prea formali între noi. Acum a sosit ceasul ca sã ne asumãm unii pe altii în adâncul universului nostru lãuntric, pentru a nu simti durerea acestui post de a sta la distantã unii de altii. Mã gândesc si la membrii familiilor, care, din motive de izolare sau carantinã, sunt nevoite sã nu se mai întâlneascã. În asemenea situatii dramatice, am convingerea cã inima unei mame, a unui frate, a unui tatã, a unui prieten sau a unei rude adânceste în sine chipul celui drag si suma tuturor lucrurilor frumoase si generatoare de luminã sufleteascã. Astfel, învãtãm sã ne comportãm frumos si elegant unul fatã de celãlalt, iar „când ne învãtãm sã trãim cu celãlalt, ne învãtãm sã trãim cu milioane de oameni asemenea lui”.
Suntem tristi cã, din motive extrem de întemeiate si pentru binele nostru si al celor din jurul nostru, ni se cere sã stãm acasã. Asta pentru cã virusul nu umblã de unul singur, ci este „transportat” de oamenii contaminati. Cred cã si în aceastã recomandare Dumnezeu ne dã un semnal cã este benefic sã ne smulgem din zgomotul lumii, din alergãtura epuizantã a sãrmanei fiinte omenesti, care nu mai are resursele necesare de a se interioriza, pentru cã este împrãstiatã în cele trecãtoare si în cele fãrã de niciun sens pentru lumina sufletului nostru. A venit vremea sã trãim pe pielea noastrã cuvântul Domnului care ne spune: „intrã în cãmara ta si, închizând usa, roagã-te Tatãlui tãu, Care este în ascuns, si Tatãl tãu, Care vede în ascuns, îti va rãsplãti tie” (Matei 6, 6). În felul acesta, avem sansa de a ne bucura de adevãrul constatãrii Sfântului Teolipt al Filadelfiei cã „depãrtarea de lume aduce adãpostirea lângã Hristos”.
Puterea credintei nu stã în triumfalismul ei, ci în smerenia ei.
Sã nu ne tulburãm. Însusi Hristos a trãit, ca om, frica de moarte în grãdina Ghetsimani. El Însusi „a purtat frica lumii pentru a da în loc ce-i al Sãu: bucuria Sa si pacea Sa”. De aceea, sã nu îi judecãm pe cei care sunt mai slabi în credintã, dar nici sã nu ne lãsãm amãgiti cã ei sunt norma modului de a vietui în Hristos prin Tainele Bisericii. Atunci când ni se clatinã credinta, este indicat sã meditãm la cuvintele Sfântului Apostol Pavel, tocmai pentru a sti mai cu adevãrat cã însãsi puterea credintei este un dar al lui Dumnezeu, nu al omului. Domnul îi grãieste Sfântului Apostol Pavel asa: „Puterea mea se desãvârseste în slãbiciune. Deci, foarte bucuros, mã voi lãuda mai ales întru slãbiciunile mele, ca sã locuiascã în mine puterea lui Hristos. De aceea mã bucur în slãbiciuni, în defãimãri, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorãri pentru Hristos, cãci, când sunt slab, atunci sunt tare” (II Corinteni 12, 10). Prin urmare, puterea credintei nu stã în triumfalismul ei, ci în smerenia ei. Este contraindicat, duhovniceste vorbind, sã pleci urechea sugestiei diavolului, care îti poate sopti sã te urci pe aripa templului „credintei de granit”, conform propriei tale evaluãri, si sã te arunci în hãul prãpastiei distructive atât pentru tine, cât si pentru semenii tãi. Credinta puternicã se valideazã prin smerenia pe care trebuie sã o continã. Doar credinta smeritã face minuni. Credinta mândrã face doar gãlãgie de cuvinte. Nu ajutã la nimic si încurcã mult lucrurile. De aceea, sã cerem întotdeauna de la Domnul sã avem credintã smeritã si de cea mândrã sã ne fereascã, pentru cã aduce doar tulburare si confuzie.
Aveti grijã de familie, de copii, pãrinti si bunici!
Vã rog, în egalã mãsurã, sã aveti grijã de familiile dumneavoastrã, de copiii dumneavoastrã, de pãrintii dumneavoastrã, de bunicii dumneavoastrã, înmultind rugãciunea, gândurile bune, faptele de milostenie si protejându-i de orice pericol care le poate zdruncina sãnãtatea. Nu îi judecati si nu îi tratati cu urã si respingere pe cei care sunt infectati de coronavirus. Acum ei au nevoie cel mai mult de dragoste si întelegere din partea noastrã. Nu devin peste noapte monstri. Rãmân tot bunicii nostri, pãrintii nostri, copiii nostri, fratii nostri, vecinii nostri, prietenii nostri si colegii nostri. Este pãcat sã contribuim, prin nepãsare si osândire, la amplificarea deznãdejdii si nelinistii din sufletele lor. O rugãciune pentru ei face mai mult bine decât un cuvânt dispretuitor la adresa lor. Nu vã revoltati nicio secundã pe românii din diaspora, pentru cã ei nu poartã nicio vinã în toatã criza cu care ne confruntãm. Sã ne gândim cã îsi trãiesc discret, dar frumos, identitatea de credintã si de neam. Cã acesti oameni minunati au contribuit si contribuie la economia tãrii noastre prin toti banii si investitiile demarate. Atitudinea noastrã sã fie una de solidaritate si compasiune, cã sunt atîtia cãrora le este greu, nu mai au mâncare, nu mai au un loc de muncã, nu mai au bani si resurse din care sã trãiascã, sunt izolati de membrii familiilor lor, sunt blocati în vãmi, se simt marginalizati si pãrãsiti, au gânduri de deznãdejde cã nu vor mai putea sã se întoarcã curând acasã, la cei dragi, si cã totul pare nesigur pentru ei.
Sã îi avem în inima noastrã pe medicii, rezidentii si asistentii medicali!
Sã îi avem în dragostea inimii noastre pe medicii, rezidentii, asistentii medicali, care lucreazã în conditii de presiune, surmenaj, obosealã psihicã si mai ales cu resurse materiale specifice (aparaturã medicalã, ustensile medicale, echipament, medicamente) sensibil diminuate. Efortul lor, fãrã nicio rezervã, meritã, cu asupra de mãsurã, rugãciunea, recunostinta si multumirea noastrã. Ei sãvârsesc, prin priceperea, experienta si dãruirea lor, cea mai autenticã liturghie pe altarul suferintelor, ezitãrilor, bolii si nesigurantei aproapelui nostru.
Pãzeste, Dumnezeule, Biserica Ta de molima necredintei!
Le multumesc, în mod special, tuturor preotilor din parohiile si mãnãstirile Episcopiei noastre, care au înteles dificultatea acestor vremuri de încercare si s-au adaptat conditiilor neobisnuite de slujire, tinând cont de toate recomandãrile autoritãtilor statului în privinta mãsurilor de prevenire a contaminãrii cu coronavirus. Le rãmân profund îndatorat pentru faptul cã sunt alãturi de cei aflati în nevoi. Doamne, ai grijã de cei bolnavi, de cei sãnãtosi, de bãtrâni, de tineri, de copii si de îngerii sãnãtãtii noastre, care sunt medicii si asistentii medicali. Pãzeste, Dumnezeule, Biserica Ta de molima necredintei, de cei care, din urã si nestiintã, se nãpustesc asupra ei, crezând cã o vor distruge si îi vor închide definitiv portile. Miluieste-i pe toti cei care se îndoiesc de credinta în Tine, Doamne, pe toti cei care îsi trãiesc smerit si plini de dragoste bucuriile credintei, pe toti slujitorii Tãi, episcopi si preoti, care sunt îngerii pãmântesti ai sufletelor noastre.
