Acum 24 de ani, în satul Stioborãni, comuna Solesti, judetul Vaslui venea un proaspãt absolvent de facultate. Nu a stat mult aici dar destul cât oamenii sã-si aminteascã de el. „Foarte tânãr era, era bun cu noi, dar si sãrac, tare sãrac era si îmi pare rãu sã spun asta“, îsi aminteste Maria, eleva care sustine cã rememoreazã perfect momentul petrecut în urmã cu 24 de ani: „când a intrat în clasã ne-a spus cu un accent care arãta cã e strãin si nu e de prin pãrtile noastre „voi sunteti primii mei elevi, iar eu sunt profesorul vostru de istorie, Antonescu Crin“!
LUMEA LOR! Un sãtuc linistit, cu ulite înguste si privelisti arhaice, desprinse parcã din picturile lui Grigorescu, în care încã se vãd case din lut si garduri din nuiele, o fântânã cu cumpãnã ori oameni arându-si pãmântul cu plugul tras de cai! Acesta este Stioborãniul, satul în care civilizatia, cu semnele ei sumare (o clãdire nouã a scolii, un chiosc plin cu „bunãtãti“, doar câteva gospodãrii cochete si o „fâsie“ de asfalt) au ajuns deocamdatã numai în centrul asezãrii. În rest, timpul pare cã s-a oprit în urmã cu mai bine de 20 de ani, când aici era repartizat, fãrã drept de apel, proaspãtul absolvent al învãtãmântului superior din capitalã, Antonescu Crin. Cum de a ajuns tânãrul nãscut în Tulcea, absolvent al unei facutãti din Bucuresti, tocmai într-un cãtun al comunei Solesti, din tinutul îndepãrtatului Vaslui, nu este nicidecum o enigmã, ci consecinta deciziilor sistemului acelor vremuri. „Aveam o scoalã veche pe atunci, acum e una nouã. Acolo, la scoala veche, erau mai multi profesori care nu erau din sat. Erau trimisi la noi de la judet, de partid, si le era greu, cu gazda, cu mâncarea, departe de casã. Nu erau masini, asfaltul era departe, iar dacã ploua, de aici nu mai ieseau decât cu cãruta cu roate de lemn. Eu am avut copii la scoalã pe vremea lui Ceausescu si nu-mi pare rãu. Si de asta spun cã parcã profesorii de atunci aveau altã tragere de inimã, parcã mai bine îi învãtau pe copii, asa greu cum era“, crede Ileana, 78 de ani.
„Stiam cã era dezghetat tare, cã l-a ajutat mult pe bãiat la toate obiectele, ca sã dea la liceu, dar nu mã asteptam sã ajungã chiar ministru, întelegeti?!“
ÎL STIE! Elena Fluieras, 70 de ani, se bucurã sã vadã cã are acum prilejul sã povesteascã ceea ce dânsa n-ar fi crezut cã mai poate interesa vreodatã pe cineva. „Stiti cum mi-am dat eu seama cã dânsul e profesorul bãiatului? Cel cu care au jucat pe maidan, mingea ori cum i se spune acum, fotbal?! Când a ajuns Ministrul Tineretului. A vorbit la televizor odatã si m-am uitat eu bine asa la sticlã si zic: mãi, ãsta a fost profesor bãiatului meu, al lui Ionel. M-am crucit, zic, nu se poate! Stiam cã era dezghetat tare, cã l-a ajutat mult pe bãiat la toate obiectele, ca sã dea la liceu, dar nu mã asteptam sã ajungã chiar ministru, întelegeti?! Zic, uite, domnule, dacã a fost muncitor si o fi avut si noroc, a ajuns la Minister. Si de atunci, când îl vãd, îmi amintesc cum am vorbit amândoi de multe ori în hol, la scoala veche, nu la asta nouã. Avea o vorba blândã, domoalã si stiti cum îi pãsa de copii?! Foarte mult! Pãi poate sã spunã si el, cã sigur îsi mai aminteste, cã l-a pregãtit pe bãiatul meu si pe a lui Miron, dar si pe altii, la matematicã. El îi îndemna sã dea la liceu…. Si îi pregãtea fãrã niciun ban. Îi plãcea lui sã ajute copiii. Poate unde si el a fost necãjit si îi era poate milã, stiu eu ce sã zic acum…“, spune Elena, aprobatã energic de toatã lumea strânsã, cu interes, în jurul ei.
Pãstreazã si azi carnetul cu semnãtura profesorului Crin Antonescu!
Ancuta este una dintre elevele care au învãtat, spune ea, istorie si francezã cu „domnul Crin“, despre care, îmbujoratã, îsi aminteste cã era „si foarte drãgut“. Peste timp, amintirile sale nu par estompate, ci, din contrã, în mânã cu un carnet de note pe care l-a pãstrat cu grijã peste 20 de ani poate si pentru faptul cã în el dascãlii sãi au scris note cu care oricând se poate mândri, Ancuta îi face fostului sãu profesor un portret mult mai clar: „A venit la noi când eu eram în clasa a VII-a si parea un astfel de profesor. Era prezentabil, drãgut as putea spune, cu ochi albastri, dar si cu… pãrul cam mãricel“, povesteste ea, putin stânjenitã de propria mãrturisire. Pânã si acum ea mai crede cã acesta era un… defect, desi, în timp, spune cã a înteles perfect cã „nu conteazã cât de lung ai pãrul, important e cât si cum gândesti“. „Era foarte bun cu noi, ne ajuta, ne vorbea frumos. Credeti-mã cã dacã ar fi fost altfel, as fi spus. Dar de ce sã critic un om degeaba. Singura lui problemã era cã… era cam sãrac. Si se observa asta. Cu clasa noastrã a fãcut si franceza“. Si încercând sã îsi fereascã mâinie muncite, Ancuta, ajunsã si ea mamã a doi bãieti cu care se mândreste, îsi aratã carnetul de note, în care se poate vedea, pe lângã rezultatele bune la învãtãturã, în josul unei pagini îngãlbenite de vreme, un 9 si un 7 alãturate semnãturii… „Antonescu“. „priviti aici, jos, vedeti?! Scrie Antonescu. Da, e semnãtura domnului Crin Antonescu… „
Si-a rupt papucii la fotbal
BUN. DAR SÃRAC! „Are dreptate, asa a fost“, strigã mama altui fost elev, tot Ionel pe nume. „Stiti, uite cã toti care am avut copii la el putem spune, era un profesor foarte bun, v-am spus. Îmi amintesc cã ne-a dus copiii pentru prima datã la un concurs la Vãleni, dar nu mai tin minte ce concurs. El îi învãta sã iubeascã cartea, sã se tinã de scoalã. Dar trebuie sã spun ceva si, cred cã nu se va supãra dacã spun, dar era tare sãrac. Stiti ce necãjit era?! N-am sã uit niciodatã cum a jucat el cu bãietii fotbal pe deal si avea la el singura lui pereche de papuci. Atât avea. Si cât a bãtut mingea, i s-au rupt tãlpile. Si le-a prins cu sârmã prima datã. A umblat cu ele asa un timp, dupã aceea le-a lipit, cã i-a dus bãiatul meu lipici. V-am spus, era tare necãjit, poate cã si prin strãini ,departe de casã. Dar, vã spun cu mâna pe inimã, pe cât era de necãjit, pe atât era de om bun. Asta n-am sã uit niciodatã. A dormit o vreme la Primãria veche, pe jos cred, cã nu erau paturi. A fost greu tare, ce mai… „, povesteste cu atâta suflet mama fostului elev, acum si el cãsãtorit si asezat la casa lui, încât i se umezesc ochii. „Mã scuzati, dar erau vremuri grele si nu ne era usor nici nouã. Acum e mai bine, cât de cât, dar atunci era viata mult mai grea. N
