Prof. Constantin Focșa, despre Pogromul de la Iași: „evreii ieșeni, afectați decenii de-a rândul de amintirea traumatizantă a Pogromului”

ISTORIE… Anul acesta s-au împlinit 83 de ani de la Pogromul de la Iași, unul dintre cele mai tragice evenimente care a marcat profund istoria României. Profesorul vasluian Constantin Focșa ne prezintă astăzi cum a rămas acest moment în memoria supraviețuitorilor. „La sfârșitul lunii iunie 1941, la Iași, s-a petrecut cel mai mare masacru antisemit de pe teritoriul României și prima crimă în masă de amploare înregistrată după ce Germania, în alianță cu România și alte state, a atacat Uniunea Sovietică (22 iunie 1941). După evacuările din mediul rural și din anumite localități urbane, după internările în diferite lagăre speciale, create pentru deținerea evreilor, a urmat Pogromul de la Iași, „unul dintre cele mai înfiorătoare asasinate din perioada celui de-al Doilea Război Mondial”. Conform Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, aplicarea (desfășurarea) Pogromului de la Iași a constat în cinci elemente de bază: 1. răspândirea de zvonuri că evreii au tras asupra armatei; 2. atenționarea rezidenților români despre ce urma să se întâmple; 3. creșterea colaborării populare cu forțele de securitate; 4. marcarea caselor creștine; 5. incitarea populației (elementelor turbulente) la crimă, viol și jaf. Între momentele care au afectat în mod tragic supraviețuirea a două mari comunități evreiești din țară, în anii celui de-al Doilea Război Mondial se cunosc evenimentele de la București din 21/23 ianuarie 1941 (rebeliunea legionară) și de la Iași din 28/29 iunie 1941 (Pogromul). Remarcăm că spre deosebire de București, unde evreii au căzut victime legionarilor, în contextul confruntărilor de stradă cu trupe ale armatei, la Iași evreii au căzut victime inclusiv în urma manifestării unor persoane civile, cetățeni ai orașului”, spune prof. Focșa, în prezent cadru didactic la Colegiul „Dimitrie Cantemir” Huși.

De asemenea, acesta a explicat cum efectele Pogromului nu au încetat odată cu crimele și deportările: „Tragedia începută în „duminica aceea” (29 iunie 1941) – denumirea sub care a rămas cunoscut Pogromul printre supraviețuitori – a constituit un eveniment dramatic pentru evreii direct loviți, pentru familiile lor, cât și pentru întreaga comunitate evreiască din Iași. Efectele Pogromului nu au luat sfârșit după încetarea crimelor, deportărilor și nici după aparenta normalizare adusă de întoarcerea supraviețuitorilor „ternurilor morții”, iar evreii ieșeni au fost afectați decenii de-a rândul de amintirea traumatizantă a Pogromului. În acest articol ne propunem să analizăm modul în care supraviețuitorii evrei din Iași au evocat tragedia începută în duminica aceea a lunii iuni 1941 și, în special, unele teme care le-au atras atenția, determinându-i să le consemneze în scris. Avem în atenția, în special, două cărți de memorii ale unor supraviețuitori, cărți ce sunt, în întregime, dedicate acestui episod al Holocaustului: Pogrom, Iași, duminică, 29 iunie a lui Eugen Luca și Pogromul de la Iași: depoziție de martor a lui Adrian Cernea. Evocări ale Pogromului de la Iași se găsesc șI în alte mărturii ale supraviețuitorilor, cum ar fi Memoriile istoricului Liily Marcou, cele ale liderului obștei evreiești din Iași, C. Cristian sau în unele volume dedicate documentării Holocaustului. Primele relatări despre Pogromul de la Iași apar imediat după august 1944, în special în presa evreiască sau în forma unor culegeri de documente și mărturii privind Pogromul. Semnificative sunt în acest sens cărțile lui Marius Mircu (Pogromul de la Iași), Matatias Carp (Cartea neagră, volumul 2) și memoriile lui C. Cristian (Patru ani de urgie). Perioada de efervescență în publicarea relatărilor despre Pogromul de la Iași nu a durat însă foarte mult timp, astfel încât, la câțiva ani după război, nu se mai publică mărturii privind Pogromurile din România, lagărele și ghetourile transnistrene, care deveniseră un subiect tabuu pentru autoritățile comuniste. Regimul comunist postbelic a ales negarea deflectivă a Holocaustului, conform propriei agende politice să dea publicitărții crimele împotriva evreilor săvârșite de către Germania nazistă și Ungaria horthistă și să minimalizeze sau să treacă sub tăcere atrocitățile săvârșite de autoritățile române în timpul regimului Antonescu. Chiar în rarele ocazii, când făcea obiectul unor studii de istorie, Pogromul de la Iași era descris ca fiind săvârșit de militarii germani și de colaboratorii lor legionari, elemente „marginale” ale societății nereprezentative pentru poporul român. De altfel, învinovățirea celoralți și, în special, a Germaniei naziste pentru atrocitățile din timpul războiului, precum și evitarea menționării identității victimelor erau o tendință cvasigenerală în Europa după 1945, iar memoria distorsionată a Holocaustului era tot mai des folosită pentru atingerea propriilor scopuri de către regimurile postbelice. Prin urmare, relatările unor supraviețuitori ai Pogromului despre implicarea instituțiilor statului român (armată, jandarmerie, poliție) în săvârșirea atrocităților, precum și despre participarea activă ai unor cetățeni ai Iașului la umilirea, jefuirea, denunțarea, torturarea sau omoârea concitadinilor evrei nu puteau să apară în spațiul public din România comunistă. De aceea, trebuie remarcat, pentru început, că atât Luca, Cernea și Marcou își scriu și își publică lucrările autobiografice târziu, decenii după Pogrom, într-o perioadă în care deja părăsiseră România și se aflau departe de cenzuraoficială și de autocenzura inerentă a autorului unei cărți incomode pentru politica unui regim dictatorial”, explică prof. Focșa.

Rememorarea suferințelor din timpul Holocaustului, un proces extrem de dureros pentru orice supraviețuitor

În continuare, dascălul a explica că „al doilea motiv principal al publicării cu întârziere a mărturiilor din zilele Pogromului a fost cel de ordin personal, venind de la autorii înșiși, precum în multe alte țări, ieșite din coșmarul războiului, supraviețuitorii au încercat în primii ani să uite și să se concentreze asupra viitorului, deseori fiind preocupați de alte probleme ce apăreau mai urgent: regăsirea sau întemnițarea unei familii, reintegrarea în societatea de unde fuseseră alungați sau găsirea unei patrii care să-i accepete. Și pentru cei care au ales activismul politic, în grupările sioniste sau comuniste, rememorarea publică a suferințelor evreilor din timpul războiului nu corespundea agendei ideologice pretinse de mișcarea respectivă și, prin urmare, a contribuit la evitarea abordării prioritare subiectului experienței holocaustului. Un exemplu semnificativ în acest sens este reacția foarte tinerei Lillly Marcou la aflarea veștii despre posibilitatea unui antisemitism postbelic de tip sovietic: <nu! Iarăși istorii cu evrei persecutați. Pentru mine e prea mult. Am hotărât pe loc, cu spontaneitatea și forța copilăriei, să ignor tot ceea ce mă deranja. Aceste întâmplări cu siguranță nu mă priveau. Lăsam familiei mele spaima, teama, îndoiala și hotărâtă îmi voi continua drumul presărat cu idealuri și un viitor radios>. În același timp, nu trebuie uitat că rememorarea suferințelor din timpul Holocaustului este un proces extrem de dureros pentru orice supraviețuitor așa cum remarca unul dintre ei: <îmi trebuie mult curaj să evoc această zi de spaimă. Prea adând săpată în conștiința mea>. Prin urmare, evocarea sau consemnarea Holocaustului a cunoscut o evoluție lentă la care au contribuit o multitudine de factori de ordin cultural, politic sau personal. Legat de rememorarea Holocaustului, supraviețuitorii consemnează uneori că după 1944 („din partea unor oficialități și a unor oameni pe care îi consideram de bună credință și îi respectam”, povestește Eugen Luca), au primit și altfel de îndemuri privind utilizarea memoriei Holocustului și anume îndemnurile la uitare: <trebuia – erau consiliați – înmormânt trecutul. Și uitat. Trebuia, ni se repeta pe diverse tonuri, să avem privirile îndreptate spre viitor numai (…). Noi ne gândeam într-adevăr la viitor (…), dar de trecut, chiar dacă am fi vrut, chiar dacă încercam nu ne puteam despărți>. Memoria Pogromului de la Iași, din perspectiva supraviețuitorilor, este indisolubil legată de trauma provocată de fiecare moment al reamintirii „duminicii aceea”. Reprezentând un act genocidal, Pogromul de la Iași a afectat în profunzime și pe termen lung comunitatea evreilor ieșeni și a prefațat capitolul românesc al Holocaustului, după cum remarcă Adrian Gernea: <dacă la vârsta de 80 ani, memoria mea păstrează vie durerea suferită la 20 ani, aceasta înseamnă că acea cruzime a fost aproape indescriptibilă (…) pentru toți supraviețuitorii sau decedații duminica cea neagră a fost Pogromul, primul act al shoah-ului, un genocid românesc>”, a spus prof. Focșa.