Printesa de portelan

PORTRET DE ARTIST…De departe, toatã lumea o stie pe Elena Milea ca fiind „fata mosului”, adicã cea cuminte, harnicã si „devreme acasã”. Nu se prea mai poartã aceste calitãti de poveste ale fetelor, dar pe Elena Milea, ele o prind bine si o definesc. Si dincolo de zâmbetul ei demn si cinstit, neprefãcut, nefardat, pe care si-l prinde cochet pe cartea ei de vizitã, are Elena Milea, mult din tinuta acelor printese ce în basme sosesc la miezul noptii în castelele printilor din cauza intrigilor si invidiilor celor pe care îi eclipseazã cu modestia si celelalte calitãti cu care a venit pe lume. I se potriveste descrierea, pentru cã, de când se stie, a avut de luptat pentru fiecare bucãticã de cer ce i-a zâmbit în duminicile norocoase care i-au adus împlinirea celor mai mari vise. În intonatia glasului sãu cu inflexiuni profunde, în umbra cu trenã de dantelã ce o însoteste atunci când porneste în cãlãtoriile spre tara cântecului pe care îl iubeste atât de mult si fãrã de care nu poate exista, gãsesti motive reale de bucurie. Cântecul Elenei Milea, când vesel, când sentimental, de stoarce lacrimi, când acuzator, atunci când apãrã pãdurile României, îti dezvãluie usor fatetele personalitãtii sale. Afirm cu tãrie cã, în ciuda tuturor piedicilor si luptelor pe care le-a avut de dus în viatã, Elena Milea are privilegiul de a fi unul din adevãratii fermenti culturali ai Vasluiului. Vasluienii o iubesc si o admirã, dar nu bãnuiesc în ce pustiu al renuntãrilor s-a autoexilat, pentru ca nimeni si nimic sã nu-i curme viata cântecului ce trãieste în ea. Astãzi, Elena Milea ne vorbeste mult despre viata, durerea si cântecul ei. 

Mihaela MANU

Avea 17 ani atunci când a venit la Vaslui. Cãrtile de joc din care au fost fãcute usile de la intrarea în arena vietii, i-au fost ciuntite acolo, în sat, la Tãmãseni, comuna Dodesti. Cineva binevoitor i-a încâlcit destinul. Ea se pregãtea sã dea examen la Scoala de frigidere de la Gãesti, dar, pentru cã erau nouã copii la pãrinti, a fost recomandatã unor profesori universitari din Iasi, care cãutau o fatã care sã stea cu fiul lor prescolar, atât cât erau ei la muncã. Ar fi urmat ca ea sã fie ajutatã în schimb, de cei doi profesori, sã ia examenul de admitere la Liceul Sanitar din Iasi. A plecat la Iasi si a stat o vreme acolo, dar nu a putut sã învete singurã din cãrtile pe care i le-au dat cei doi soti. Ei erau toatã ziua plecati si nu aveau timp de ea. Nu a fost sã fie. Asa cã, din cele douã trenuri în care dorea sã se urce, nu a mai prins niciunul. Era si ea unul din cei nouã „fii curati de tãrani”, vorba lui Adrian Pãunescu, fata Georgetei si a lui Dumitru Milea de la Tãmãseni si nu prea avea cine si cum sã-i aranjeze ploile care sã-i binecuvinteze viata. A trebuit sã meargã pe drumul care a ales-o el pe ea, nu ea pe el. Si a mers bine si demn. A ajuns la Vaslui si lucra de putin timp la Fabrica de Confectii, atunci când a mers la primul ei concert adevãrat de muzicã popularã, ce avea loc în sala mare a Casei de Culturã „Constantin Tãnase” . Interpreta de muzicã popularã Maricica Panã prezenta spectacolul, dirijor al orchestrei Trandafir de la Moldova era maestrul Nicolae Balan. Cap de afis Mioara Velicu, alãturi de Maricica Panã, Maria Popa, Nelu Lupascu… „Atunci am vãzut-o pe Maricica Panã prima datã. Mi-a plãcut enorm cum cântã. Si avea niste sandale negre, cu toc si cu curele late, de nu îmi mai puteam lua ochii de la ele. M-a vrãjit, dar m-am îndrãgostit de sandalele ei, cu adevãrat”. Emotionatã de povara amintirilor trezite la viatã, Elena se întoarce în timp. De-a lungul celor trei ore cât am vorbit, am aflat mâhnirile si bucuriile ei, dar si încercãrile prin care a trecut în copilãrie, atunci când si-a început cariera artisticã. Am stat de vorbã la un pahar de vin rece în orele târzii ale noptii toride ce m-a condus în casa ei primitoare în care predominã albul în toate. Covor, pereti, toate cele din jur, fotoliile care îmi sunt puse la dispozitie, hainele ei sunt albe. Albul generos este în contrast doar cu pãrul ei negru, ce îi atârnã pe spate împletit într-o coadã ce coboarã mult de tot, în jos.

Copilãria

Elena Milea m-a primit cu bucurie în acest apartament cochet aflat chiar în garã, în blocul ce se deschide paralel cu linia feratã ce duce spre Iasi. Si a început sã îmi povesteascã despre copilãrie. Pentru cã era cea mai micã de staturã din clasã, stãtea doar în prima bancã, ca sã poatã vedea la tablã. Cu timpul, a crescut si ea. „Toti suntem înalti în familie, asa cã Dumnezeu m-a adus la înãltimea la care trebuie”, spune. Pentru cã erau multi copii la pãrinti, purtau hainele unul de la celãlalt, „pânã ajungeau sã nu mai aibã culoare”. Pãrintii ei nu aveau bani sã le ia haine noi, pentru cã nu mai pridideau cu grijile, asa cã sansa ei s-a numit mãtusica Ruxandra Brancovici de la Gãesti, judetul Dâmbovita, sora mamei ei: „Tanti Ruxandra avea o vecinã care avea copii, între care o fatã care avea multe haine. Cu hainele acelor copii am crescut si noi. Abia o asteptam pe mãtusa sã vinã la noi. Mi-amintesc, mi-a adus odatã niste sandale albe, foarte frumoase, care mi-au fost atât de dragi! Si când am ajuns, pe când aveam 17 ani la Vaslui, aveam hainele cele mai frumoase. Toate fetele îmi spuneau la fabricã: Vai, ce rochii frumoase ai! Erau deosebite”, povesteste nostalgicã. „M-am trezit cântând, asa deodatã. Profesoara de muzicã din scoala generalã mã punea mereu sã-i cânt si mã lãuda. Asa cã am prins curaj si m-am apucat singurã sã învãt cântecele Sofiei Vicoveanca, de la radio. Ea si Maria Ciobanu au fost modelele mele, idolii mei. Am început sã cânt la serbãrile scolii si apoi si la cele din alte sate, acompaniatã de un bãiat de-al lui Cãlin, acordionistul satului. Îmi fãcusem un repertoriu. Asa mi-a venit pofta de a cânta”.

Dusã de colege la Casa de Culturã!

Când, la 17 ani, a început sã lucreze la fabricã, în timp ce lucra la masinã, uneori cânta. Colegele au îndrãgit-o. Le plãcea sã o audã cum cântã, în timp ce ele lucreazã. Asa cã, într-o zi, au luat-o pe sus si au însotit-o la Casa de Culturã. Elena Milea e zgârcitã cu descrierile. Nu îmi dã multe amãnunte. Am senzatia cã pluteste acum prin amintirile ei si nu poate rãmâne mult timp în acelasi loc. O barcã o poartã cu elegantã prin tot ceea ce a trãit. O fatã de la Lipovãt, Pusa, a luat-o de mânã si au intrat amândouã la Casa de Culturã. Acolo l-au gãsit pe profesorul Nicolae Balan cu ansamblul „Trandafir de la Moldova”. Dirijorul i-a cerut sã cânte. Elena i-a cântat ceea ce stia, cântecele Sofiei Vicoveanca. „Da, ai voce frumoasã. Trebuie sã lucrãm, sã o punem la punct”, a fost rãspunsul lui. Acesta a fost începutul. Elena a lucrat cu bãietii de la orchestrã si cu profesorul Balan, dar, în mod special, cu „domnul Duduc” , secretarul Casei de Culturã, care a prins drag de ea si a ajutat-o cel mai mult. Fãcea cu ea vocalize, acompaniind-o la pian.

„Maricica Panã, sora mea mai mare, mãtusica mea”

Cea pe care a vãzut-o prima datã când s-a deschis cortina la primul mare spectacol la care a mers, a jucat un rol hotãrâtor în destinul Elenei Milea. Maricica Panã a devenit îngerul pãzitor al Elenei. La repetitiile de la Casa De Culturã, unde o întâlnea, Elena îi sorbea vorbele, îi aplauda prezenta si cântecele, asa încât nu i-a fost greu nici Maricicãi Panã sã o îndrãgeascã pe fata înaltã si dornicã de a cânta. Pentru cã avea mult bun simt, încet, încet, Elena a pãtruns în viata cunoscutei soliste. Când Maricica Panã a trebuit sã plece într-un turneu pentru douã sãptãmâni, a rugat-o pe Elena Milea sã stea cu cei doi copii ei si sã doarmã cu ei. „Am dormit cu Iolanda si fratele ei si am fost foarte încântatã. Dar, totodatã mi-am împlinit si visul de a-i purta sandalele. Am cãutat si am gãsit în dulap sandalele acelea negre, de care eram îndrãgostitã, le-am încãltat si le-am purtat prin casã, fericitã. Atunci când s-a întors din turneu, i-am mãrturisit grozãvia. Nu s-a supãrat. Eram si eu un copil. De-abia împlinisem optsprezece ani. Am învãtat multe de la Maricica Panã, cum sã mã îmbrac, cum sã cânt, cum sã creez texte. Multe din secretele scenei, ea mi le-a împãrtãsit. Ne-am împrietenit, ne iubeam…”

Debutul

La 19 ani a debutat ca profesionist. Clipe fericite, pe care Elena le retrãieste cu bucurie: „Sala Casei de Culturã din Vaslui era arhiplinã. Pe scenã, orchestra „Trandafir de la Moldova”. Venise multã lume sã mã vadã si sã mã audã, cã oamenii mã stiau si mã iubeau. M-a prezentat Maricica Panã. Am cântat un cântec de al ei si purtam un costum de al ei. Eram, într-un fel, creatia ei, de care sunt onoratã. Poalele de la costum i le-am dat înapoi, dar bluza aceea, în care am debutat, o mai am si astãzi si o port cu mult drag. As vrea sã îi am aproape si astãzi pe cei „din timpul lui Ceausescu”, care mã iubeau ca pe copilul lor. Îmi amintesc de inginera Ciocoiu, sefa mea de la creatie, care mã trimitea mereu la concerte, dupã ce era sunatã de la Consiliul Judetean si de la Primãrie. Despre marea iubire si despre relatiile sale nu este loc în discutia de astãzi. Elena Milea este mai mult decât discretã. Atunci când este singurã, deseori îsi cântã cântecele despre pãrinti cu voce tare sau în gând, se gândeste la ei si plânge. Spune cã au dezamãgit-o mult oamenii. „Cel mai urât lucru de care te izbesti mereu în lumea în care trãim este superficialitatea si rãutatea gratuitã. Încerc sã evit astfel de oameni. Existã multã urã si invidie pretutindeni în jur, dar mai ales, în lumea noastrã, a artistilor. Eu, în afarã de Dumnezeu, nu am pe nimeni. Nu mai sunt oamenii buni, ca altãdatã”. Si chiar si cu toate aceste tristeti de care îmi vorbeste, Elena Milea este o învingãtoare si o curajoasã si nu ar pãrãsi pentru nimic în lume România. „Eu mã pot exprima cel mai bine în mediul acesta, aici, acasã, unde oamenii celor care le cânt vorbesc limba românã.” Este recunoscãtoare lui Dumnezeu pentru tot ce s-a întâmplat în viata ei pânã acum. Si-a dorit sã demonstreze cã are de spus ceva în lumea muzicalã si a reusit. Hotãrârea a ajutat-o sã ignore toate rãutãtile din partea unora si altora. Unul din cele mai bune lucruri care i s-au întâmplat este faptul cã a rãmas în continuare în inima oamenilor, cã este un rival de temut pentru toti cântãretii din zonele muzicii populare. Spune cã viata a învãtat-o sã fie responsabilã si a fãcut-o sã realizeze cã fiecare actiune are consecinte. Videoclipurile si cântecele ei sunt iubite de oameni. Asta este adevãrata ei bucurie. Chiar declarã: „Bucuria mea este cã am unde sã îmi cânt cântecele.” În timp ce tot mai multi interpreti de muzicã popularã apeleazã la serviciile textierilor si compozitorilor, Elena Milea îsi creeazã, atât versurile, cât si linia lor melodicã. Toate cântecele de pe ultimul sãu album îi apartin. Pe fata ei se citeste bucuria de a trãi. Este tânãrã, frumoasã si, mai ales, naturalã. Nu si-a tãiat pãrul de când era în primii ani de scoalã si declarã cã în spatele imaginii sale impecabile se ascund eforturi si secrete pe care singurã le-a descoperit si le experimenteazã. Singurãtatea îI oferã sansa de a face cu timpul ei liber ceea ce considerã cã este necesar. Nu regretã cã nu are copii: „A fãcut mama si pentru mine: nouã, destui…Fratii, surorile si nepotii mei sunt familia mea.” Asa cã îsi permite sã fie o aparitie fermecãtoare, mereu cãlãtoare spre lumea muzicalã. „Poate toatã lumea sã se regãseascã în cântecele mele. Fiecare cântec are povestea lui, ca si noi, oamenii”, spune. Mie îmi place de Elena Milea pentru cã este îndrãzneatã si nu se teme de nimic. Nici chiar sã spunã adevãrul pe care prea multi îl ocolesc astãzi. Ani multi pe scenã si în inimile oamenilor, Elena Milea!